Drum liber – Vezi România cu alţi ochi

• Tweet
• Share
• Email

• Tweet
• Share
• Email

Dacă alţii au scris despre prima lor mutare, la propriu, eu o să vă scriu despre prima mea mutare… temporară. Vă voi povesti despre prima călătorie lungă, peste noapte, pe soare, dar şi pe vreme rea, la ocazie, în locuri nemaiumblate până atunci de mine.

Era cândva în vara anului 2005 şi primeam de la Marinela provocarea de a merge în nordul Bucovinei, într-un sat aflat la câţiva kilometri de graniţa cu Ucraina, să mănânc cireşe.

Nu cireşele erau de fapt factorul care m-a convins să fac acest drum, ci faptul că nu mai fusesem în Bucovina până în acel moment şi avea să fie o mare provocare drumul.

Hai să vedem cum a fost drumul. Cum harta zicea că am mai mult de 700 de kilometri de parcurs pe ruta aleasă (Timişoara – Oradea – Cluj – Bistriţa – Suceava – Rădăuţi şi încă 30 de km spre nord de acolo), am horărât că o oprire la mijlocul drumului ar fi foarte bună. Aşa am şi făcut, am stabilit opriri atât la dus, cât şi la întors, în Cluj, la cămine în Observator. Cristina era o amică care a pus un pat la dispoziţia călătorului, îi mulţumesc!

Plec seara din Timişoara, noapte sunt în Cluj. Dimineaţa următoare, pe jumătate adormit, plec de la primitorul cămin să continui drumul. Aflu că 2 autubuze mă vor duce din Observator pînă la ieşirea din Cluj spre Bistriţa (via Dej). Dar lucrurile nu aveau să fie aşa simple, că eu adormit şi obişnuit cu compostoarele automate din Timişoara, am crezut că nu am compostat biletul şi l-am compostat de 2 ori. Schimb autobuzul şi ghici ce? Controlorii nu erau adormiţi şi găsind un accent diferit de-al localnicilor, au găsit de cine să se lege. Eu compostasem un bilet în 2 autobuze… de 3 ori Amendă şi plată pe loc, parcă 200 000 (erau încă în vigoare lei vechi).

Prima maşină mă duce spre Bistriţa, dar îmi face capul calendar. “Cine te duce la ocazie, fără bani, măi băiete, măi?”. Tipul venise în Cluj să cumpere o maşină de la târgul auto din urbea transilvăneană şi apoi să o vândă, mai scump, în Bistriţa. Era primul care voia să îmi ţină prelegeri despre autostopul care nu respectă “regulile” ştiute de el.

Bistriţa, prin maşină mai departe. Avea să fie un drum foarte frumos, mai ales că ajungeam pe lângă unele locuri dragi. În iarna precedentă fusesem la Bucşoaia, la tabăra de acolo. A fost un eveniment genial, marca BEST la care frigul din camere ne-a forţat să creăm o atmosferă de distracţie cum rar am mai găsit ulterior. Tot atunci am fost şi la Voroneţ. Iarăşi, rămân detaliile sunt pentru poveşti în jurul halbei cu bere.

Trec de Bucşoaia, peste tot sunt păduri. Păduri într-una, până când, brusc, se deschid zările. Eram în pasul Tihuţa. A fost un sentiment superb, întunericul pădurilor era brusc înlocuit de lumină şi soare. Sunt curios cum o să îl percep la reluarea aceluiaşi traseu, după mai mulţi ani

Fără peripeţii ajung în Suceava, de acolo în Rădăuţi, şi la fel de simplu până la destinaţie. O zi şi jumătate am stat acolo, vizitând împrejurimile şi rudele Marinelei, cea care mi-a dat ideea călătoriei. Era maximul cât puteam sta atunci, că trecea weekendul şi trebuia să ajung înapoi în Timişoara.

Returul avea să fie mai fain, că din Suceava începe ploaia. Urma să trec prin Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei. Şi eu aveam umbrelă (la vremea respectivă nu aveam echipament de calitate pentru călătorie şi încă foloseam umbrela) şi cum la plecare vremea a fost călduroasă, am luat doar un pulover, şi ală nu gros. Iar la traversarea munţilor trebuie să recunosc că nu era cald. Mai si ploua, iar umbrela nu mă ferea complet de ploaie. 2-3 tricouri erau pe mine şi puloverul, dar tot nu era de-ajuns. Tipii care m-au dus până în Vatra Dornei au fost mai mult decât pesimişti în legătură cu şansele mele de a ajunge la destinaţie, în condiţiile impuse de mine. Şi cu atât mai mult eu mă încăpăţânam deveneam mai perseverent în a atinge obiectivele cu care plecasem la drum.

Era ca într-o operă de-a lui Caragiale:
Şoferul: “Cine ti ia măi băieti, măi!?”
Eu: “O maşină”
Şoferul: “Dar cine ti ia măi băieti, măi, şi fără bani?”
Eu: “Doar de o maşină am nevoie. Una tot opreşte”
etc. etc. cam o oră a durat discuţia care a atins la un moment dat şi ideea de a merge la gară şi a negocia cu naşul, lucru care eu nu voiam să îl fac. Eu pornisem la drum şi nu mă opream într-o mică piedică.

După ceva aşteptare în frig, se apropia noaptea şi noroc că opreşte o maşină. Mergea la Bistriţa şi mă anunţă că a trecut până acolo de vreo 2 ori pe lângă mine, iar a treia oară era cu noroc. Era un Mitsubishi. Cald şi bine, mergea şi repede. Mă rog, atât cât permitea drumul de la acea dată, că era ca după borbardamente şi slalomul printre gropi mai dădea şi greş Îmi pare puţin rău pentru maşină, dar drumul a fost plăcut.

Marea revelaţie aveam să o trăiesc în Bistriţa. Mă lălase undeva prin centru, şi deşi era ora 11 noaptea şi eu mai aveam sute de kilometri, trăiam 2 mari schimbări (pozitive):
1. era cald şi bine afară
2. oamenii vorbeau pe limba mea, mă simţeam ca şi acasă. Sigur are legătură şi cu punctul 1, dar eu simţeam că e un mediu mult mai primitor, aici oamenii îmi păreau prietenoşi şi calzi.

Îmi cer scuze celor care mă cred şovin când zic asta, dar exact aşa gândeam în acel moment. Am prieteni buni în toate părţile ţării, inclusiv în/din Moldova, şi îmi place de ei, dar în contextul de atunci aşa simţeam. După ce în Moldova mai mulţi încercau să mă convingă că nu am şanse de izbândă şi negativismul lor era amplificat de frigul pe care îl simţeam, aici nu mă mai loveam de aceleaşi piedici.

De acolo prind o maşină direct până în Cluj, înnoptez şi a doua zi plec spre casă. Maşina care m-a luat din Cluj mă duce până în Arad şi nu scap nici de o ciorbă şi câţiva mici puşi în joc de şofer. Eu mersesem la un izvor şi el a venit după mine să mâncăm cu toţii. Interesant şi fain momentul, îţi dă de gândit că un străin poate fi o foarte bună companie, poate fi o gazdă excelentă cu un necunoscut.

Nu mai e cazul să zic că ajung cu bine în Timişoara.
Erau mai multe premiere:

• prima călătorie cu drum aşa lung
• prima călătorie la ocazie, peste noapte
• prima călătorie pe ploaie, soare (în care nu ţineam cont de starea vremii)

Vreau să trag o concluzie din toată povestea cu care sper că nu v-am plictisit (darul meu de a povesti nu excelează ):

Oricâte piedici întâlneşti în drum, nu te opri.

Perseverează, trage mai departe şi vei ajunge la rezultatele dorite. Presupunând că avem de-a face cu oameni cu discernământ care ştiu totuşi ce e bine şi ce e rău, perseverenţa poate duce pe oricine înainte. Mulţi au tendinţa să renunţe la greu, să dea înapoi. Unii chiar cedează psihic.

Eu mi-am demonstrat că pot învinge, că pot să îmi depăşesc limitele, să depăşesc nişte mentalităţi poate greşite şi nişte prejudecăţi. Acel drum a însemnat mult pentru mine şi pentru evoluţia ulterioară.

În final vreau să doresc fiecăruia dintre voi măcar un astfel de drum (ideea lui), în care să simţiţi că aţi putut învinge orice greutăţi găsite pe drum! Drum liber!

Motivul pentru care am participat la concursul “prima mea mutare” organizat de Leoni Mutari si Transport mobila este că îmi place ideea unei firme de relocări şi îmi trezeşte amintiri plăcute: am avut o mică aventură cu final foarte fain, mai demult, în Budapesta, cu un tip care lucra la o firmă ce se ocupa de acelaşi lucru (dar este o altă poveste, de spus în timpul unei sesiuni de berit). Povestea de mai sus voiam să o împărtăşesc de mult timp, iar ocazia aceasta vine ca o mănuşă pentru a prezenta. Cum dicţionarul poate lăsa loc de interpretări cuvântului “mutare”, am jonglat şi eu cu sensurile cuvântului; chiar dacă “gramatical” se încadrează în reguli, decizia de a accepta articolul în concurs va aparţine celor de la Leoni Transport

S-ar putea să îţi placă şi: