După ce am anunţat că urmează întâlnirea Scrie România am vorbit cu mulţi dintre cei care scriu despre România pe blogurile lor.

Vremea nasoală în acea perioadă, alte planuri sau lipsa unei motivaţii foarte puternice au făcut să fie 4 confirmări şi în final după anulările din ultimele zile să venim 2: Elena de la viajoa.ro şi eu – drumliber.ro. Cu sufletul împacat pot să spun că e absolut singurul lucru care putea ieşi mai bine din acest eveniment.

Au fost 2 zile şi jumătate petrecute în Dobrogea, mai puţin de jumătate din timp am stat în Constanţa. Am parcurs cu Răzvan 700 de kilometri în toate direcţiile, am văzut 5 cetăţi greceşti sau romane, 3 mănăstiri din care una e lângă peştera Sf. Andrei, cel care a adus creştinismul pe meleagurile noastre, am văzut cum “fierbe” Dunărea, am vizitat un muzeu, am cunoscut o parte din Constanţa, am văzut de aproape chiar şi centralele eoliene care vor face parte din cel mai mare parc eolian din sud-estul Europei, am văzut un sat cu lipoveni din Delta Dunării.

Au fost 2 zile de plimbări, 2 zile lungi în care ne-am demonstrat că e greu dar şi foarte fain să fii călător

Ne-am lovit de neajunsurile hărţilor, aşa că pentru a uşura viaţa unora voi publica şi drumurile spre unele obiective. Prefer să fim ultimii care ocolim din cauză că drumul “naţional” de pe hartă e de fapt forestier iar drumul corect nici măcar nu e marcat pe hartă.

Zilele următoare vor urma articolele, până atunci ataşez câteva poze:

Trebuie să spun că evenimentul nu ar fi fost aşa reuşit fără Răzvan, care ne-a oferit cazare la Constanta, a râs şi a cutreierat Dobrogea în lung şi în lat cu noi. Mulţumesc!

Florin

Articole asemănătoare:

1. »  Scrie România ediţia 1 – Constanţa în primele zile de primăvară – 5-7 martie
2. »  Scrie România continuă şi azi

Din Mediaş ştiu 2 oameni, şi cel puţin unul amândoi sunt mândri de oraşul natal şi de ce poate fi văzut acolo. Fiind în Sighişoara, deci încă în zonă, voiam să opresc şi acolo, să mă conving de cele auzite.

Aveam pe hârtie o listă cu obiective turistice din Mediaş şi mi-am propus să transform o simplă listă în o călătorie de câteva ore. Cu aşteptări destul de ridicate am pornit drumul meu pe străzi draguţe, cu case restaurate şi frumos decorate.

Cetatea Mediaş a fost atestată documentar în 1267 şi consolidată între secolele XV-XVII. Imaginea burgului este învăluită de mister, mai multe legende:

1. Sub cetate ar exista un labirint de tuneluri. Se pare că nu doar bătrânii au auzit povestea, mie de ele mi-a vorbit un tânăr care îmi arata drumul.

2. Cum oamenii din vechile timpuri preţuiau vinul alb, iar printre ei erau şi Cavalerii Mediaşului. În semn de mare cinste, au venerat această bogăţie cerând breslei aurarilor să şlefuiască 3 generoşi struguri din aur. Doar ochii norocoşilor îi putea zări, la zile de mare sărbătoare. Strugurii de aur sunt pierduţi în istorie, astăzi doar emblema oraşului aduce aminte de ei. Vinul alb de Mediaş a fost amintit şi de Bram Stoker în cea mai celebră carte a lui, “Dracula”.

3. Biserica evanghelică Sfânta Margareta cu turnul de 68 de metri ar fi fost construită în 1414 de bresla pietrarilor ca să fie mai aproape de cer. Drept pedeapsă pentru trufia lor, turnul este acum înclinat (deviaţia de la verticală este de 2.28 m), fiind unul din primele 10 turnuri înclinate din lume. Mediaşul fiind unul dintre oraşele importante, avea dreptul de a lua viaţa – jus gladii (cele 4 turnuleţe care arătau acest drept le găseşti şi la Poarta Ecaterina din Braşov).
Fiind unul dintre cele mai înalte turnuri de biserică din România, îţi oferă o vedere deosebită asupra oraşului. În vârf are o sferă aurită, iar dacă ai fi urcat treptele turnului în secolul XVIII l-ai fi salutat pe Thurm Pitz (Petre din Turn), una dintre cele mai vechi statui din lemn. Acum poţi vedea statuia la Muzeul Municipal din Mediaş. Se mai numea şi “Turnul Trompeţilor”, datorită faptului că era locul de unde trâmbiţaşul cetăţii dădea alerta în caz de atac.

4. Închisoare pentru Vlad Ţepeş. Se zice că în Turnul Mariei ar fi fost închis, pentru câteva ore, Vlad Ţepeş, în timp ce era dus la închisoarea de la Vişegrad, lângă Budapesta. Turnul se află în imediata vecinătate a bisericii Sf. Margareta, latura estică a turnului este legată printr-o arcadă de clădirea bisericii. Se mai spune că Turnul Mariei a servit drept capelă în timpul epidemiilor de ciumă, dar şi că ar fi fost cameră de tortură.

5. Se presupune că în vremurile demult apuse mănăstirea franciscanilor a fost transformată în grajd. Ea a fost construită în partea a doua a secolului al XV-lea este o clădire ce merită văzută. În cadrul complexului franciscan a fost mutat spitalul târgului, iar biserica a fost anexata spitalului. Romano catolicii au redobândit complexul mai târziu, în 1721, odată cu stăpânirea habsburgică. Clădirea este construită în stil gotic, dar are multe elemente baroce adăugate de-a lungul timpului. Eu am avut “norocul” să găsesc acolo un alt tip de vizitator, mai colorat, dar care voia să apară în poze.

După ce am dat ochii cu franciscanii, drumul meu trecea prin centru, să văd primăria veche şi mai câteva obiective. Dorind să îmi scurtez drumul, am urmat calea prin Pasajul Smârdan; poate vă aduce şi vouă aminte de Nicolae Grigorescu care a pictat o scenă din Razboiul de independenţă al României (Atacul de la Smârdan).

În secolul XIX s-a adăugat o nouă intrare în cetate, astfel fiind construită “scara acoperită”. Cum ea făcea legătura şi către o mică închisoare, se mai numeşte şi “treptele temniţei”.

Evreii au fost o prezenţă bine simţită în oraş, iar ca dovadă încă avem sinagoga şi poveştile bătrânilor. Sinagoga are pe frontispiciul clădirii, Steaua lui David şi cele zece porunci scrise în ebraică. Aflu de la un simpatic bătrân că impunătoarea casă galbenă de mai jos pe vremuri aparţinea “jidanilor”.

Câteva personalităţi locale care au case comemorative:
- Schuster Dutz (poet)
- Hermann Oberth (pionier al aeronauticii)
- Stephan Ludwig Roth

St. Ludwig Roth este cel care la impunerea limbii maghiare în Transilvania scria: “Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a ţării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveţi singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii (…) Folosirea limbii materne este un drept uman, care e dat copilului prin naştere. Iar cu pierderea limbii dispare naţiunea însăşi”. A luptat pentru drepturile ţăranilor asupriţi, era un vizionar. Găsea ca soluţie la problemele sărăciei ţăranilor ca fiind comasarea suprafeţelor agricole mici, metode noi de prelucrare a pământului, cultivarea plantelor industriale, introducerea plugului de fier, înfiinţarea de ferme-model, dar şi construcţia de drumuri sau căi ferate.

Impresia generală a fost plăcută, oraşul are multă istorie ce aşteaptă să fie cunoscută. Ce aştept e momentul restaurării clădirilor vechi din centrul istoric.

Înainte de vedea fotografiile din Mediaş, citeşte şi viziunea Cristinei, o amică ce a crescut în bătrânul oraş:

Nu pot sa vorbesc despre Medias decat cu nostalgie. 18 ani au zburat, am crescut si am parasit cuibul. la fiecare revenire vedeam cate o schimbare, inca o casa paraginita, inca un magazin inchis, inca o fabrica pustiita. In comparatie cu frumosul oras Cluj, Mediasul parea sora cea urata a Cenusaresei.Cand m-am mutat definitiv in Cluj, am inceput sa vad Mediasul cu alti ochi. Desi ” acasa”……………….. Acasa incepe cu tata care ma asteapta in gara de fiecare data…mai putin atunci cand nu mai pot de dor si ma urc in tren fara sa spun nimanui si apar.
In prima saptamana de facultate , cea mai groaznica din viata mea , in care nu stiam nici macar de unde sa imi cumpar paine si ma simteam parasita de toti, am ajuns acasa la 1 noaptea, am sarit gardul si fiindca soneria era blocata m-am gandit ca cea mai buna solutie ar fi sa ma duc in gradina sa il strig pe tata. mama intre timp auzise pasi dupa casa , il trezise pe tata convinsa ca hotii erau pe cale de atac. Eu am inceput sa strig sub clar de luna ” tata. tata” si tata iese pe terasa si intreaba suav “cine-i?”…………..Stau acum si ma intreb care hot pe lumea asta i se mai adreseaza tatalui meu asa?!?

Vara casa mea pare desprinsa de lume. Si tot vara cand ma trezesc cu soarele in ochi si cu pisica hotarata sa ma incalzeasca, gramada pe capul meu( I mean really gramada!), cand cobor pe urmele mirosului de cafea si cainele se da peste cap de bucurie, imi doresc sa stiu nventa o masina care sa opreasca timpul……
Acasa inseamna ciresul care isi depune ofrandele sfarsitului de mai direct pe pervazul camerei mele, acasa inseamna toata cartile pe care le cumpara mama dupa ce ma suna din librarie si imi citeste un rezumat despre fiecare………
Acasa inseamna rosiile din gradina printre care se ascund ai mei ca sa le stropeasca in timp ce eu visez la nemurirea sufletului cu catelul la picioare……..
Acasa inseamna congelatorul din care nu se termina nicodata inghetata…….
Acasa la mine vara e in fiecare zi o sarbatoare a unei noi descoperiri de arome, culori , sunete, de la modulatiile vocii mamei care il striga pe tata, de la latratul sacaitor si totusi atat de dulce al cainilor potopiti de caldura ziua si speriati de fulgere si tunete noaptea, de la mieunatul pretentios al pisicii care ne comanda pe fiecare in ce loc sa stam ca ea sa poate dormi linistita, de la mirosul diferit si cunoscut al fiecarei camere, al fiecarui sertar pana la cimentul cald din curte , pe care imi place sa zac, la bujorii si trandafirii care noaptea miros a nostalgie, la iarba pe care mama nu ne lasa sa punem nici macar umbra unui picior dar pe care catelul se tavaleste urmarit de pisica si pana la cotcodacitul gainilor care sunt copii tatalui meu…..
Dorul pentru casa, pentru zgomotele pe care le fac soarecii in pod cand rostogolesc stiuletii de porumb, pentru sunetul familiar al televizorului din sufragerie, pentru clicul intrerupatorului de pe scara, pentru lumina becului din strada, este la fel de mare poate chiar mai aprig decat in prima saptamana de libertate la Cluj in care eu imi jurasem sa ies in fiecare seara intr-un club dar am stat inchisa in casa cu ochii in lacrimi mai ceva ca supravietuitorii Titanicului…..
In Medias nu ai ce face. cativa ani nu a avut cinematograf, barurile care la inceput erau cool si se doreau a fi cu aer boem se umpleau intr-un final de bautori de v33 si Colours care este un club surprinzator de bine pus la punct pentru un oras asa mic, e plin de copiluti care au uitat ca s-au impartit pijamalele.
Este un oras superb,cu o arhitectura medievala, care a pastrat linia saseasca, pacat doar ca este locuit.

Zona cea mai frumoasa este centrul vechi si curtea interioara a Bisericii Sf Margareta ( unde am facut si scoala generala si liceul).
De cand a fost Sibiul capitala europeana parca a mai inviat si mediasul putin, in sensul ca vechea maternitate s-a transformat in muzeul gazului metan, au parut panouri cu inscriptii referitoare la autenticitatea medievala a oraselului si s-au deschis atatea supermarketuri ca nu ti-ar ajunge o zi intreaga la cumparaturi. pacat doar ca oamenii sunt mai saracuti.

Ce imi place in Medias cel mai mult?: strada Honterus vara, fantana arteziana din fata primariei, strada Ghetii, cimitirul, curtea bisercii sf Margareta si…..acasa.

Medias

Pe când doamnele şi domnişoarele primeau mărţişoare, de 1 martie, eu plecam din Braşov cu direcţia Sighişoara. Era urmată întrevederea cu Alina, dar şi un tur al cetăţii pe care eu o văzusem prima dată în 2005, chiar în timpul festivalului medieval.

După aceşti ani nu prea mai ţineam mare lucru minte, dar ştiu ca în una din pieţe am făcut la vremea respectivă un scurt curs de dansuri medievale şi mi-a plăcut. Acum nu urma să dansez, dar eram nerăbdător să văd cetatea. Aşteptam să retrăiesc prima vizită, să compar şi să sedimentez amintirile.

Prima impresie pe când coboram din maşină a fost: “arată mult mai bine decât mă aşteptam”. Cetatea era luminată şi se vedea bine de la distanţă. Primii paşi au nimerit calea bună, apoi cu scurte indicaţii am ajuns spre o alee pietruită ce urca dealul. Intuiţia îmi spunea că doar la cetate poate duce, mergeam la sigur.

Trebuia să ajung la Turnul cu Ceas, iar gândul meu era să întreb pe cineva când ajung sus. Cum treptele mă duceau chiar lângă turn, nu a mai fost nevoie. Asta a fost bine, fiindcă eram singurul om pe stradă Nu mă aşteptam să fie pustie strada, aceasta a fost prima mea surpriză pe care cetatea mi-o prăgătise.

3 lucruri care îmi plac la Sighişoara:

• numele străzilor: strada cojocarilor, strada tâmplarilor
• casele vechi; cred că nu se poate să nu îţi placă specificul caselor săseşti colorate şi uneori cu “ochi”
• pieţele şi atmosfera “veche”, anunţurile în stil medieval, aleile pietruite

Ce nu mi-a plăcut: maşinile din cetate şi forfota lor. Le-aş elimina pe cât posibil.

Sighişoara este singura cetate locuită din sud estul Europei şi e unul dintre cele 7 obiective româneşti pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Coloniştii germani invitaţi să se aşeze în Transilvania pentru a apăra graniţele de est au primit drepturi de undus regius (pământ crăiesc / Königsboden), fapt care duce la dezvoltarea mai multor cetăţi, printre care şi Sighişoara.

Pentru apărare, cetatea avea 14 turnuri (fiecare aparţinea unei bresle) şi 4 bastioane. În zilele noastre mai există 9 turnuri şi trei bastioane.

De pe wikipedia aflăm că mai târziu era o acută concurenţă între bresle, iar cea dintre breslele din diferite oraşe era de-a dreptul crâncenă. Dacă lăcătuşii din Braşov aduceau la târgul din Sighişoara “lacăte şi broaşte proaste”, lăcătuşilor sighişoreni li se permitea să le confişte. De ar mai fi valabila şi acum regula…

Non scolae, sed vitae discimus (nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm)
Scara acoperită (scara elevilor) a fost construită în 1654 pentru a te duce spre Şcoala de pe deal (atestată documentar încă din 1522 – atunci este consemnat că “Rector scholae” a primit drept recompensă pentru meritele sale un veşmânt în valoare de 4 florini) şi avea iniţial aproximativ 300 de trepte (azi are doar 176). Şcoala e o clădire frumos restaurată după 2002 şi a cărui frontispiciu poartă următorul text: “PATRIAE FILIIS VIRTUTI PALLADIQUE SESE VOVENTIBUS SACRUM”, text numai bun de a ne exersa cunoştinţele de latină. Broşura făcută la aniversarea şcolii spune că traducerea e “Fiilor patriei care s-au dedicat virtuţii şi ştiinţei – un loc sacru”.
Vă provoc să găsiţi în textul latin cuvântul tradus prin “ştiinţei”.

Nu rataţi fresca de pe tavanul de deasupra casei scărilor. Dacă puteţi, vizitaţi şi o frumoasă sala de la ultimul etaj unde se ţin şi cursuri, dar şi alte evenimente.

Cel mai important student al liceului a fost Hermann Oberth, unul dintre cei 3 părinţi ai tehnicii rachetelor şi zborurilor cosmice. Casa memorială a lui este în Mediaş, am văzuto eu întâmplător în aceeaşi zi, mai târziu.

Sighişoara este locul unde a locuit pentru câţiva ani (1431 – 1435) Vlad al II-lea Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş. Tot aici se pare că este locul de naştere al lui Vlad Ţepeş (1431). Doritorii pot vizita casa unde Vlad Dracul a locuit.

Eu m-am simţit foarte bine în Sighişoara, cred că am intrat destul de bine în atmosfera de poveste medievală a cetăţii. Oamenii pe care i-am întâlnit au fost foarte primitori şi au lăsat invitaţia pentru revenire în frumoasa cetate-oraş, lucru de care voi profita cu siguranţă!

Sper că am reuşit să prind puţin din farmecul Sighişoarei, pe care îl completez cu câteva fotografii de noapte sau de dimineaţă.

Sighisoara de martie

Articole asemănătoare:

1. »  Zâna cea bună din Sighişoara
2. »  Sighişoara
3. »  Casa cu cerb din Sighişoara

După o seară în Sighișoara a venit și ideea de a sta până a doua zi în zonă, să vizitez cât mai multe poziții pe care le aveam în lista cu locuri de văzut în România. Cum nu prea stau pe gânduri la lucrurile care îmi plac, așa am și făcut.

Dimineața fac ochi la 7.30, fac o tură foto prin cetate şi apoi vizitez sediul prietenesc al Fundației Mihai Eminescu Trust (MET); aşa ajung să îi cunosc pe cei care au o mulțime de proiecte faine și cu pasiune dau viață unor locuri de mult uitate în zona satelor săsești din Transilvania.
Avea să fie doar primul pas al zilei, căci aveam de gând să plec de acolo spre rezervația de care vă zic imediat. Aflu drumul, dar și că voi fi condus de Arpi, deci a ajunge la locul cu pricina devine mai simplu.

Rezervația de stejari seculari de la Breite
Un lucru de care aflam în noiembrie și în general necunoscut este că la Breite găseşti probabil cei mai bătrâni arbori din România.

E destul de simplu să ajungi la rezervaţie: pe jos din Sighişoara, din cartierul Corneşti pe dealul Visii (Himmelswiese), sau pe “Groape” din Cartierul Ana Ipătescu. Varianta a doua, aşa cum am ajuns şi eu este pe DN 14 care leagă Sighişoara de Mediaş, din punctul “Hula Daneş”. Faci stânga la 4 km de Sighişoara, acolo unde porneşte un drum forestier pe care vei merge 2 km până la platou.

Deşi a fost cât pe ce să devină aeroport (din spusele unor localnici) sau Dracula Park, locul cu acest nume a devenit în schimb “cel mai mare, reprezentativ și bine conservat habitat de pajiște împădurită” (wood pasture) cu goruni (Querqus petraea) și stejari (Querqus robur) multiseculari din centrul și estul Europei.

Din 29 martie 2006 custodia platoului a fost transmisă către un parteneriat între Fundația Mihai Eminescu Trust și Consiliul Local Sighișoara, iar rolul lor este să protejeze bătrânii stejari de pe Breite, să asigure regenerarea rezervației prin plantări de puieți, să promoveze valoarea rezervației în România și în străinătate, și, să elaboreze și aplice un plan de management. Văzând parcul după 4 ani de la acea dată, pot spune că și-au făcut foarte bine datoria.

Cei mai bătrâni stejari au fost martori la evoluţia Sighişoarei. Îmi place exprimarea organizaţiei custode a rezervaţiei când se referă la faptul că platoul a fost parte a vieții localnicilor timp de sute de ani, iar astfel pădurea este “modificată cultural”.

În partea opusă cabanei paznicilor şi a punctului de informare a rezervației poți găsi un stejar cu circumferința de 7 metri și a cărui vârstă a fost aproximată la peste 700 de ani. Conform informațiilor de pe Wikipedia, ar putea intra chiar pe poziția 59 a celor mai bătrâni arbori din lume; ținând cont că numărul a fost tăiat în 1964, ar lua locul 58 în lume.

Este împărţită în 6 zone din care 3 sunt cu protecţie strictă (D, E, F). Pe hartă poţi vedea:
1. Arbore susţinut cu o “centură de siguranţă”, pentru a nu se rupe din cauza greutăţii
2. Doi stejari căzuţi şi unul pe cale să cadă
3. Panoul cu regulamentul rezervaţiei aşezat lângă un şanţ de drenaj şi un teren de fotbal
4. Potecă spre cabana paznicilor şi centrul de informare
5. Stejar scorburos prăbuşit în vara 2009 cu “urme de civilizaţie” – semne de ardere
6. Stejar bătrân, de peste 700 de ani
7. “Pasul lupilor”
8. Şanţ de drenaj
9. Una dintre mlaştinile rămase
10. Casa genţianei şi a muşcatei dracului (înfloresc în august – septembrie)
11. Dovada încercării opririi invaziei de carpen
12. Zona cea mai interesantă din punct de vedere al biodiversităţii
13. Stejari uscaţi “în picioare” din cauza cotropirii lor de către fag sau carpen

La pas printre vechii locuitori din Breite eu m-am simţit mic, nesemnificativ. Ei sunt acolo de sute de ani, iar noi nici măcar nu le acordăm respectul cuvenit. Ce au făcut cei de la MET este admirabil şi trebuie dat mai departe, iar dacă împreună avem grijă de aceşti frumoşi stejari, poate şi copiii copiilor noştri îi vor admira.

Înainte de a vă ura drum bun, vă amintesc regulile “de joacă” ale rezervaţiei:
1. Capturarea animalelor şi colectarea plantelor se face doar pentru scop ştiinţific, cu permisiiunea administraţiei Rezervaţiei.
2. Recomandăm să nu ieşiţi de pe drum sau potecile deja folosite
3. Nu faceţi zgomot, nu faceţi foc în zone neamenajate, nu derajaţi vieţuitoarele şi nu lăsaţi deşeuri (ultima am văzut că e greu de respectat)
4. Parcaţi maşina doar în ztonele permise şi respectaţi intrucţiunile paznicilor rezervaţiei.
5. Atenţie la căpuşe. Acestea sunt prezente în număr mare în special primăvara (aprilie – iunie). Recomandăm verificarea amănunţită a întregului corp după ce aţi terminat excursia şi aţi ajuns acasă.
6. În caz de ploaie, tunete şi fulgere, vă rugăm să vă refugiaţi în maşină, în cabană sau în pădure. Nu vă adăpostiţi în nici un caz sub arborii de pe platou, deoarece aceştia atrag trăznetele.
7. În cazul în care poposiţi sub arbori bătrâni, aveţi grijă că se pot rupe ramuri şi vă puteţi accidenta.

Drum liber şi spor la vizionat pozele!

Florin

Greşelile scăpate din cauza vibraţiilor maşinii şi necorectate din cauza lipsei bruşte a semnalului RDS după localitatea Ovidiu, deci şi a internetului, au dispărut. Nici chiar eu nu fac atâtea greşeli, deci dacă mai apar, sigur există o explicaţie bună
În primul rând îmi cer scuze pentru deranjamentul de ieri, au fost câteva probleme pe server, dar s-au remediat aseară. Mulţumesc innovocompany!

Acum să vă anunţ ce s-a schimbat, dar pe scurt: ieri am fost la câteva cetăţi romane din Constanţa (Adamclisi – cetatea şi monumentul, Mănăstirea Sf. Andrei, Mănăstirea Dervent, cetatea Capidava), ne-am distrat foarte tare. Am încercat noi şi la Biserica în cretă, dar nu e posibil încă accesul.

Chiar acum, Scrie România este în maşină cu Cazare Constanţa şi mergem spre cetatea Histria. Mai târziu mergem către Babadag, spre cetatea Enisala.

Drum liber şi vouă şi ne auzim curând!
Florin

Articole asemănătoare:

1. »  “Scrie România” ediţia 1 – preambul
2. »  Scrie România ediţia 1 – Constanţa în primele zile de primăvară – 5-7 martie
3. »  Cea mai modernă fermă de vaci din România – Adunaţii Copăceni

Una dintre casele deosebite din Sighişoara este Casa cu cerb. Îşi poartă numele datorită picturii murale de pe colţul casei, continuată cu un cap de cerb adevărat.

Nu aş fi ştiut de Casa cu cerb dacă Alina nu mi-ar fi spus că merită să intru, că e o casă deosebit de frumoasă; dar cum ştiam, trebuia să văd cu ochii mei ce ascunde această casă.

Acum câteva zile, casa adăpostea o expoziţie de pictură a talentatului Ioan Nicolae.

Povestea care poate fi citită
De-a lungul timpului locuinţa şi-a schimbat înfăţişarea destul de mult: iniţial era o clădire rudimentara din lemn (sec. XIII), iar începând cu secolul al XVII-lea a căpătat forma de astăzi.

Fiind o casă mai aparte, nici locuitorii ei nu erau orişicine, ci înalţi demnitari, judecători sau conducători ai bisericii. Mai recent casa a fost complet restaurată şi se arată a fi la înălţimea aşteptărilor. Acest lucru s-a întâmplat între 1997 şi 2001 când funaţia Messerschmitt din Munchen a investit şi apoi a transformato în centru cultural romano-german.

Şi acum este deschisă vizitatorilor, găzduind expoziţi, iar în alte săli conferinţe şi întâlniri. Tot în incinta casei se găseşte un restaurant şi o pensiune.

Povestea mai puţin văzută

Camerele de sus nu sunt deschise oricum în perioada aceasta, deci sunt cu siguranţă mai puţin ştiute. Toate sunt restaurate cu mult bun simţ artistic, pentru a pune in valoare clădirea. Vechiul şemineu cu coşul rotunjit ce străbate casa pe verticală îl poţi observa plecând de la parter, dar şi la etajele superioare. De fapt formele sunt una dintre cele mai plăcute atracţii din Casa cu cerb. Pereţii nu se termină şi atât. Este o legătură între ei prin mlădioase arce de cerc. Nu găseşti plictiseală în locul de întâlnire a pereţilor, ci o frumoasă îmbinare.

Una dintre camerele de la etaj are încă părţi din vechile desene cu invitaţii casei. Par a fi vânători, iar unii dintre ei cu siguranţă nu sunt de pe meleagurile noastre.

În aceeaşi serie vor urma articole despre Sighişoara, stejarii seculari de la Breite, Mediaş. Azi mergem spre Bucureşti fiindcă de mâine ne plimbăm cu Scrie România în Constanţa, vedem Tropheum Traian, mănăstirea celui care a adus creştinismul în România (Sf. Andrei), poate chiar şi Histria. Stai aproape!

Ştiu că la cuvinte mă pricep mai puţin, dar poate am reuşit să cuprind mai mult în câteva fotografii:

Florin

Articole asemănătoare:

1. »  Casa memorială Maria Apostol – Runcu
2. »  Zâna cea bună din Sighişoara
3. »  Cetatea Sighişoara de Mărţişor – o noapte şi o zi

Lipsesc diacriticele fiindca nu sunt instalate pe acest calculator; este singurul lucru care mi-a lipsit din Linux-ul pe care l-am folosit zilele acestea. Voi corecta textul cat de curand. Multumesc.

Zilele acestea am fost la Brasov si am putut sa revad orasul de la poalele Tampei, cu centrul vechi foarte frumos si turnurile vechii cetati. De data aceasta imi erau gazda Tudor, un amic cunoscut mai demult prin intermediul CouchSurfing, pe cand era in Canada. Salut pe aceasta cale si pe prietena lui, Vasi, careia ii urez nastere usoara!

Inca de ieri trebuia sa intalnesc doi prieteni ai gazdelor mele, pe Similia si sotul ei Dan, dar o sedinta mai lunga decat s-a preconizat a amanat intalnirea noastra. Mi se spusese ca sunt doi oameni foarte faini, ca sunt “cool” si de-abia asteptam sa ii cunosc.
Timpul a trecut si iata ca in aceasta seara lucrurile s-au intamplat. Asa am trait o seara linistita in Brasov, cu povesti despre Couchsurfing (prescurtat CS) si intamplari traite prin sistemul CS cu Similia, ambasador CS in Brasov. Daca inca nu stiti ce e CS-ul, va amintesc ca e reteaua globala prin care poti fi musafir la mai mult de un milion de oameni. Este o experienta absolut fenomenala, asa mi-am demonstrat ca multiculturalitatea de care avusesem eu parte pana in acel moment (participasem la foarte multe evenimente cu tineri din zecile de tari din Europa prin intermendiul BEST) putea fi depasita foarte usor. Foarte lejer, intr-o seara am fost in acelasi loc din Viena oameni din o multime de tari din toata lumea, de varste diferite, cu procupari si ganduri diverse, dar pe care ne unea un gand: calatoria si trairea de noi experiente.

Similia povesteste cu drag trairile ei in cadrul CS. Fiecare experienta traita de ea in “sistem” te convinge si mai mult ca momentele in care il foloseste sunt foarte faine si ii aduc un plus vietii. Judecand dupa felul in care povesteste, cu siguranta ii face mare placere sa fie alaturi de CouchSurfing zi de zi; presupun ca si faptul ca a cazat zeci de oameni din toata lumea la ea acasa e o dovada a aceluiasi lucru. Daca are o dezamagire e faptul ca in Romania sunt prea putini oameni implicati in CouchSurfing.

Gasesc admirabil ce face si sper ca la anul sa i se indeplineasca visul, sa poata pleca in vacanta dorita in Asia!

Ceva mai tarziu eram in Piata Sfatului si aveam prilejul sa ascult muzica de nai. Sunetele limpezi umpleau atmosfera si cred ca oricarui trecator i-ar placea sa le surprinda intr-o seara frumoasa. Era domnul Constantin Dura din Brasov. Dansul stapaneste cu brio arta cantatului la nai, dar nu numai. El le si construieste. Aflu ca se foloseste lemn de bambus, iar unul dintre artistii cei pentru care a construit naiuri este maestrul Gheorghe Zamfir. Se poate face un nai cu cu suport pentru a nu folosi mainile, astfel ca cei care folosesc chitara sa poata canta si la nai in acelasi timp. Daca va intereseaza subiectul, iata telefonul la care il gasiti pe Constantin: (+4) 0763 128 023.

Tot in seara aceasta am aflat semnificatia celor 4 turnuri mici de la poarta Ecaterina, una dintre vechile poarti ale orasului. Stiti ce inseamna? Prezenta celor 4 turnulete mare era un semn ca in acea cetate conducatorii aveau drept de luare a vietii, putea sa pronunte si sa execute condamnarea la moarte. Acest drept se numea “jus gladii” (dreptatea sabiei). In Transilvania orase cu acest drept erau si Medias, Sibiu, Sighisoara.
2 informatii despre poata Ecaterina: numele a fost preluat de la manastirea de calugarite ce fusese in acel loc; turnul portii a fost construit in 1559.

Daca sunteti acolo o sa va placa si Poarta Schei, care a fost construita cand Poarta Caterina nu mai facea fata, fiind prea mica pentru carele incarcate ce intrau in cetate. A fost constuita in secolul XIX (1827 – 1828) prin contributia financiara a negustorilor scheieni.

In final atasez mai multe poze din aceasta seara, asa cum am vazut eu Brasovul:

Articole asemănătoare:

1. »  Couchsurfing, sau cum eşti musafir la 1 milion de oameni
2. »  Câteva ore în zona Aninei
3. »  Masa tăcerii, poarta sărutului şi coloana infinitului în ceaţă (Târgu Jiu)

În sfârşit vine vremea primei ediţii a “Scrie România” – întâlnirea celor cu bloguri de turism care scriu despre România. Este ediţia pilot, aşa că în timp se poate schimba puţin profilul evenimentului pe care acum îl organizez pentru întâia oară.

Aşadar, acum aflaţi în premieră că într-o săptămână (5-7 martie 2010) am pregătit o întâlnire la Constanţa. După cum ziceam, nu e vorba de o întâlnire obişnuită, ci precum drumliber.ro scrie despre România, aşa şi la întâlnire vor fi oameni care scriu cu pasiune despre turismul românesc.

Avem ocazia să vedem marea, Constanţa şi câteva locuri din zonă la început de martie. Mulţumesc pentru suport lui Răzvan, care ne ajută cu logistica (cazare la Constanta).

Iată confirmările de până acum:
lumeamare.ro
deweekend.ro
viajoa.ro
drumliber.ro

Din cauza timpului scurt şi neiertător, mulţi alţii nu pot veni, dar ii aşteptăm la ediţia următoare!

Eu unul de-abia aştept weekendul ce va veni!

Vă ţin la curent şi după întâlnire vom avea o serie de articole despre ce am făcut noi în scurta vacanţă pe litoral în prima ediţie a Scrie România (cu drumliber.ro)! Hai cu noi la Constanţa să descoperim ce se poate face în martie la mare!

Articole asemănătoare:

1. »  “Scrie România” ediţia 1 – preambul
2. »  Scrie România continuă şi azi
3. »  Idei de vacanţă – sunt din Craiova, vreau 3-4 zile la munte, valea Prahovei este exclusă

După primele 2 părţi pe tema autostopului, spre că o parte dintre voi vedeţi puţin altfel această metodă alternativă de transport. Aici voi prezenta câteva întâmplări trăite de mine în călătoriile cu autostopul. Probabil momente care m-au marcat, că ce e banal nu merită spus. Numai bune de spus nepoţilor.

Cazul 1. Vin din Franţa, ajung uşor la graniţa cu Italia.

Scot foaia cu RO, ca doar am şi eu puţin noroc şi ştiu că e ruta românilor ce transportă marfă între Spania şi ţara noastră. Nu trec multe minute şi un tir opreşte, cu gândul că mă duce o bucată din drum. După vreo jumătate de oră şoferul s-a lămurit ce fac eu şi că sunt o companie bună la drum şi mă anunţă că el vrea să meargă cât mai mult posibil fără pauză, să ajungă şi el acasă mai devreme. Cam ilegal, dar parţial pot să îl înţeleg, nu e foarte plăcut să fii singur pe drumuri, fără să interacţionezi prea mult cu oamenii, mai ales când gândul ţi-e la casă. Singurele pauze au fost pentru mersul la toaletă, pentru a cumpăra ceva mâncare din benzinării sau cele 2 ore de somn când nu mai putea conduce de oboseală.
Era prima dată când eram într-un tir timp de 24 de ore. Şoferul era un om de nota 11, a fost o plăcere să conversăm atâta timp. A fost o zi foarte faină.

Cazul 2 cu cele 5 minute de morcoveală şi altele 24 de ore într-un tir.

2 săptămâni mai târziu de la întâmplarea de mai sus, cu 2 zile înainte de Crăciun, tot din Franţa mă întorceam, dar pe o rută în prima parte puţin diferită. Un turc mi-a demonstrat expresia “te înţelegi ca şi cu turcul”. Cu multe scheme abia l-am lămurit că avem timp până la anunţata oră de închidere a tunelului Frejus (un tunel de 13 km între Franţa şi Italia, ce stăbate Alpii) să ajugem la tunel şi să îl şi străbatem. Reuşesc să îl lămuresc, şi mai prin semne, mai prin schiţe, ne înţelegem. El mă duce până la Torino, iar de acolo merg cu alt tir, cu un ungur ce transporta marfă pentru Waberers (o companie mare din Budapesta de transport rutier). Ungurul meu opreşte la Milano, aştepta să îl sune şeful şi să îi spună de unde să încarce marfa. Cum deja mergeam de câteva ore, aveam încredere în el şi în marea uriaşa parcare de la Milano mi-am lăsat lucrurile în cabină, pentru a schimba două vorbe cu şoferii români de acolo. Chiar dacă era 23 decembrie, era amiază şi soare, iar eu eram doar în polar şi tricou, nu aveam nevoie de mai multe haine. Toate bune până m-am întors la camion să văd ce face şoferul, dacă l-a sunat şeful şi ştie unde va merge.

Atunci m-am văzut fără geacă, fără rucsac, fără aparat foto şi telefoane. Tipul plecase şi eu eram la Milano, îmbrăcat subţire şi cu o noapte în faţă. Măcar buletinul îl aveam în buzunarul pantalonilor, deci dacă ajungeam la graniţa României, puteam intra în ţară

Ce să fac? Rog pe români să mă ajute să îl căutăm în parcare, poate nu l-am văzut eu. Ei s-au oferit să mă ducă până la oprirea lor, la Veneţia, dar mie încă nu îmi stătea gândul la plecare până nu făceam primul pas pentru recuperarea obiectelor mele – să fac plângere la poliţie, cândva le-aş fi recuperat eu, că doar ştiam la ce firmă lucra şi l-aş fi recunoscut pe şofer. Şi cu astea în gând, aud prin spatele unei coloane de tiruri pe cineva care striga: Florin! Florin!
Era ungurul meu. Ce se întâmplase? L-a sunat şeful şă îi dea o cursă spre graniţa cu Slovenia, iar el în grabă a dat cheie şi s-a dus. Lucrurile mele erau în patul de sus, deci nu la vedere. El a uitat de mine şi a plecat. Norocul meu că a sunat telefonul meu şi atunci şi-a amintit că a uitat “pachetul” în parcare. Drum întors pe autostradă şi s-a întors după mine, după care am mers fără pauză până la graniţa cu Slovenia. În total au fost vreo 5 minute de morcoveală, dar vă zic că au fost destul de intense. Nu le-aş recomanda persoanelor cardiace.

În final totul a fost foarte bine, dar eu am învăţat că în cazul respectiv încrederea mea în şofer, justă de altfel, nu cuprindea şi posibilele greşeli involuntare. Altădată mă voi gândi de 3 ori înainte de o fază similară.

În continuarea drumului am mers cu un bosniac până la Ljubljana, iar de acolo, foaia RO mă va duce până la Simeria (lângă Deva), tot în 24 de ore. Deja de 2 ori într-o lună trăiam o zi întreagă în cabina tirului. La fel, încă un om de nota 11 care poate arăta ce înseamnă să fii Om.

În cazul 3 sunt în Spania şi merg spre Madrid. E început de decembrie 2008. Este poate cea mai grea experienţă prin care am trecut în toţi aceşti ani.

Eram tocmai ajuns la Barcelona, într-o benzinărie mare pe inelul de centură. Era cam ora prânzului şi ştiam că mai am cam 650 de km până la Madrid, iar acolo eram aşteptat de localnicul Pedro. Gândul meu era să ajung cât mai repede în capitala Spaniei, să mă întâlnesc cu oamenii, să văd oraşul şi să mă odihnesc, că eram deja plecat de acasă de vreo 5 zile. Vizitasem până acolo Veneţia şi Grenoble, unde am şi stat câteva nopţi la alt prieten. Simţeam lipsa somnului, că doar nu am fost în oraşele acelea ca să dorm
Acolo am şi văzut câţiva bărbaţi români care se învârteau suspect prin benzinărie, deşi nu aveau bagaje, ci doar dădeau ture şi aveau maşina parcată la o margine.
După vreo 2 ore de aşteptat acolo, doi polonezi mă cheamă să plec cu ei, cu tirul. Mă vor duce până în Zaragoza, cam la mijlocul drumului meu spre Madrid, deci voi călători cu ei aproape 5 ore şi vreo 300 de kilometri – excelent!
Ei nu vorbeau nici o limbă de circulaţie internaţională, doar poloneză. Evident că poloneza mea era prezentă dar lipsea cu desăvârşire, dar într-un final, prin schiţe, reuşesc să mă înţeleg cu unul dintre şoferi să mă lase într-o benzinărie mare, înainte de Zaragoza. Trec pe regim de conservare, dorm cam tot drumul Ei la un moment dat schimbă, cel cu care vorbisem eu se culcă şi celălalt conduce. Au şi schimbat 2 vorbe în poloneză, dar eu dorm fiindcă mă ştiam pe drumul cel bun. La un moment dat mă trezeşte şoferul când suntem în Zaragoza. După cum vă ziceam, oraşele de pe autostradă ar fi bine să le ocoliţi dacă nu vreţi să vă faceţi de lucru cu găsitul următorului punct de a sta la ocazie, la ieşirea din oraş sau într-o benzinărie, dar care nu ştii exact unde e. Spre deosebire de Franţa, ei nu aveau puncte de plată a autostrazii pe această rută (era o Autovia, un fel de şosea cu regim de autostradă, dar fără taxă), iar căutarea unui loc bun presupune ceva efort.

Văzându-mă în oraş, ce să fac? Ori caut acum locul de plecare, ori merg şi vizitez oraşul, atât cât pot fără a mă lungi. E foarte bine să obţii maximul posibil de rezultate din orice lucru. Vedeam câteva biserici foarte interesante nu departe de mine, aşa că am şi plecat spre ele. Până acolo deja am făcut rost de o hartă a oraşului şi puteam urmări zona centrală. Timp de câteva ore am bântuit oraşul cu rucsacu în spinare, glezna mă supăra deja de ceva timp, presupun că am sărit strâmb dintr-un tir. Nu e bai, supravieţuim noi. Vine şi ora 11 noaptea când deja îmi pregăteam plecarea. Iau ultimul autobuz spre ieşirea din oraş, iar acolo urma să caut o benzinărie, ori la intrarea pe autostradă, ori pe autostradă. Simplu până aici, dar când văd că prima mea benzinărie era o amărâtă pompă fără clienţi; am zic că acolo pot sta mult şi bine, că degeaba stau, deci merg mai departe. După ceva mers, sunt pe un drum pustiu şi întunecat, care cândva, după o distanţă necunoscută, avea să se unească cu autostrada. Aşa ziceau indicatoarele rutiere. Oboseala şi presiunea rucsacului mai că m-ar fi convins să opresc până dimineaţă. Dar cum nu sunt eu din ală care renunţă la greu, merg mai departe. Vine şi autostrada. Nici o benzinărie. Ce să fac? Merg înainte până la o benzinărie, experienţa îmi zicea că toate oraşele au o benzinărie pe autostradă, era doar e chestiune de timp până o voi găsi şi eu. De timp şi de kilometri, că eu deja mergeam de ceva vreme şi acum era şi vânt rece, maşinile treceau în viteză pe lângă mine. Eram un mic infractor care mergea pe autostradă, în toiul nopţii.

După 3 ore şi jumătate găsesc şi eu benzinăria minune. Mică, mică, dar era acolo. În poză e bucata din indicatorul rutier care o anunţa în 300 de metri. Vă daţi seama că era sărbătoare în gândul meu!
Glezna nu mă mai durea, umerii nu mă dureau. Acum mă durea tot corpul! Acolo, prea multe nu am făcut, că la anvergura ei nu atrăgea maşini, iar tirurile parcate toate stăteau până dimineaţă. Tot asta urma să fac şi eu, ce altceva puteam face? Restaurantul mi-era prieten bun, la fel şi ceaiurile fierbinţi de acolo.
Ştiam eu că va răsări soarele şi pe strada mea. La 7 dimineaţa plec cu un şofer român de tir până în următoarea benzinărie, una care e mai mare. Tot el mă anunţă că dacă cumva o să aibă cursă de Madrid, mă va duce el, aşa că schimbăm şi numerele de telefon. Dar eu nu aveam să îl folosesc, că nici nu am coborât din cabina lui, că următorul tir se apropia şi mă ia până la periferia Madridului. Tot român şi şoferul acesta. Faină coincidenţa. De acolo, o maşină mică mă duce în oraş, la metrou. Conversaţia cu cei din maşină a decurs cam aşa: “Where are you from?” “Romania, Timişoara” “Şi atunci de ce vorbim engleză?” Încă o coincidenţă mai mult decât plăcută. Ei aveau o mică afacere în Madrid, confecţionau uniforme cam pentru orice meserie.

Experienţa asta îmi e un reper în viaţa de autostopist. Recunosc că a fost greu, dar mi-am demonstrat că pot să mă descurc în orice situaţie. Am câştigat multă încredere în mine după întâmplarea de la Zaragoza, lucru care te marchează şi te face mai puternic. Acum mă gândesc cu mândrie la momentul acela şi faptul că nu am clacat, că am gândit lucid şi am găsit o soluţie. Orele acelea pierdute nu au contat in final foarte mult, în schimb am văzut un oraş frumos şi mi-am depăşit limitele. Şi m-am simţit mândru să fiu român “salvat” tot de români, dar la 2800 de kilometri distanţă. Poate că ar trebui să vadă şi alţii că ai noştri conaţionali din alte ţări sunt Oameni.

Şi ca să nu vă descurajaţi de la o asemenea poveste, vă zic că ea e unicat în 6 ani de zile, deci nu cred că o va mai trăi cineva prea curând

Iată câteva avantaje pentru şoferul care ia pe cineva la ocazie:

• Primeşte companie la drum. Este cu atât mai important cu cât e şofer care călătoreşte singur în maşină. O companie de calitate face timpul să treacă mult mai repede, călătoria mai plăcută, cunoşti pe cineva cu potenţial de om de calitate şi, în funcţie de persoană, poţi afla şi învăţa lucruri noi. Un alt caz e când e obosit, iar poveştile din maşină îl fac să poată continua drumul şi a nu fi forţat să oprească pe traseu.
• Are ocazia să se simtă bine făcând un lucru bun. Credeţi că e un lucru mic? Tot ce facem în viaţă e o negociere, o vânzare. Fie că spălăm vasele de acasă fără să ne ceară mama, sau împrumutăm cuiva o lanternă. Noi câştigăm ceva din asta, chiar dacă aparent nu e un câştig. Faptul că ne-am făcut mama să se simtă bine că am fost “cuminţi” şi am ajutat la treburile casei în final ne face pe noi să ne simţim bine. Tot ce facem e pentru e ne pune într-o situaţie favorabilă, indiferent de lucrul pe care îl facem. În cazul autostopului şoferul are ocazia să se simtă bine după ce te-a dus până undeva. La urma urmei de ce nu te-ar lua? El tot are drum în acea direcţie.

La final de serie, mulţumesc celor care au avut curajul să citească până aici!

 

Articole asemănătoare:

1. »  Autostopul. Cum fac eu? Metodele mele (partea 2)
2. »  Autostopul, cea mai flexibilă metodă de a călători 118 000 km – partea 1

]]>