Ca să nu mai aducă sare de import de la Târgu Ocna (Moldova) sau de peste munți, din Transilvania, oficialitățile austriece s-au bazat pe informațiile locale precum cărora la Cacica existau izvoare sărate. Ordin dat și executat, iar în Bucovina a apărut Salina Cacica. Dacă ți se pare ciudat numele localității, iată o explicație: în limba slavonă, „Cacica” (kaczka) înseamnă „rață”; aici a fost cândva o zonă de vânătoare de rațe sălbatice. Deschiderea galeriilor s-a făcut cu specialiști din Imperiu, așa că meșteri ocnași au sosit la Cacica din sudul Galiției, Polonia de astăzi. Ei au fost completați de meseriașii ucrainieni pricepuți la prelucrarea lemnului. Spre deosebire de alte ocne, la Salina Cacica s-a produs sare gemă de recristalizare, de înaltă calitate.
De la un martor din jurul anului 1783 știm cum se obținea la acea vreme sarea recristalizată:
Locuitorii zonei ridicau un rug cu patru laturi din lemn, aprindeau focul sub acesta lăsându-l să ajungă în flăcări în întregime, după care luau saramură din izvor și o lăsau să picure în grămada arzândă. După răcirea lemnului sarea era scoasă prin lovire și împachetată în saci, fiind utilizată atât pentru consumul uman cât și în hrana animalelor. Această modalitate de obținere a sării recristalizate este posibil să fi fost folosită de locuitorii zonei pe întreg parcursul Evului Mediu.
Odată cu trecerea timpului, și metoda aceasta a evoluat, dar tare mi-ar fi plăcut să fiu și eu martor pentru câteva clipe alături de povestitorul din 1783.
O vizită în adâncurile de la Cacica durează între o jumătate de oră și o oră și jumătate, în funcție de răbdarea și interesul fiecăruia. Sunt trei orizonturi, dintre care două sunt turistice și unul este de exploatare. La Cacica, eu unul nu m-aș grăbi, sunt multe povești interesante în adâncuri… :)
Ce e de admirat este că o parte din traseul turistic actual a fost vizitabil încă de la mijlocul anilor 1800. Cum sună „turismul bucovinean la 1850”? ;)
La 29 de metri adâncime ajungem la Capela Sfânta Varvara sau Sfânta Barbara, protectoarea minerilor. Muncitorii își începeau programul cu o vizită aici, pentru a intra în grațiile ocrotitoarei lor. A fost prima cameră de exploatare a sării, amenajată în 1803 prin cioplire manuală (la fel ca majoritatea galeriilor inițiale). Amvonul, altarul și crucea capelei sunt sculptate în sare. Cum majoritatea muncitorilor din mină erau polonezi, germani și ucrainieni, nu departe de mină, s-a construit la începutul anilor 1900 o frumoasă și înaltă bazilică romano-catolică în stil polonez. În aceeași zi au fost sfințite și capela din adâncime, și bazilica de deasupra, pe 16 octombrie 1904. Cel care a oficializat ceremonia a fost arhiepiscopul de Lviv (Lvov) din acele vremuri.
Recunoscând importanţa pelerinajelor de la bazilica romano catolică din Cacica, Papa Ioan Paul al II-lea a ridicat în anul 2000 această biserică la rangul de Basilica Minor. Pelerinajul organizat la Cacica în perioada 14-15 august este considerat a fi cel mai mare pelerinaj catolic din Moldova. După trecerea papei Ioan Paul al II-lea în neființă, la 10 ani de la primirea acestui titlu, în curtea bisericii s-a dezvelit și o statuie cu celebrul papă care s-a consacrat la Cracovia (oraș superb, unul dintre preferatele mele).
Anual, pe 4 decembrie, preoții celor trei confesiuni (romano-catolică, greco-catolică și ortodoxă) oficiază o slujbă comună închinată sfintei Varvara, a cărei icoană este cuprinsă în peretele masiv de sare.
Pașii m-au purtat mai adânc în măruntaiele muntelui de sare, iar într-un punct am găsit banalul sistem de comunicații folosit de ocnași: un clopot. Dacă suna o dată, însemna că trebuie să aștepte. Două clincheturi însemnau că urmează o ridicare, la trei – o coborâre, iar sistemul de siguranță se „declanșa” cu cinci sunete limpezi de clopot.
Câțiva metri mai jos de capela Sf. Varvara, la o adâncime de 38 (sau 35, conform altor surse) de metri, se arată și capela ortodoxă. Crucea sculptată în sare a fost descoperită într-o lucrare minieră veche (cam de 150 de ani), în 1971, în timp ce sarea măruntă era scoasă dintr-o cameră de exploatare. Legenda spune că această cruce a fost sculptată în sare după viziunea unui miner și însoțea echipa de lucrători la deschiderea de noi lucrări miniere.
Basoreliefurile au fost executate de Bolek Maerik, un sculptor amator, iar printre cele aflate este și faptul că în vatra galeriei exista o ladă din lemn în care minerii își păstrau alimentele.
Lacul amenajat avea cândva și plute, astăzi nu mai sunt acolo, dar locul mă duce puțin cu gândul la cererile în căsătorie care s-au petrecut pe apele sărate din adâncul salinei Cacica. Cel puțin așa spune povestea.
Vizita mea a fost una mai aparte, am avut parte și de un spectacol de dans popular. Sala de dans are „locuri” doar la etaj, iar priveliștea este grozavă. Candelabrele cu lumină gălbuie mă duc cu gândul la atmosfera de sălile de dans ale palatelor nobiliare. Numele sălii este „Ing. Agripi Popescu”, în onoarea primul director general al Regiei Monopolurilor Statului.
Desigur, salina n-ar fi completă fără un teren de jocuri, o sală a ecourilor (se aud opt ecouri) și un muzeu care să ne prezinte pe scurt complicata viață a ocnașilor.
Spre deosebire de ce ar crede unii, în Imperiul Austro-Ungar, ocnașii nu erau pușcăriași, ci erau angajați. Obiecte păstrate de-a lungul existenței salinei sunt expuse în micul muzeu: un vagonet cu sare, o pompă veche, un hidrant, un butoi cu care se ducea saramura stă pe vechiul vagonet al minei, multe fotografii de epocă și alte obiecte necesare într-un asemenea loc. Mi-a atras atenția fotografia din 1 ianuarie 1932 cu personalul minei. Se pare că munca în adâncuri, „traiul” subteran îi ținea pe oameni aproapiați și în viața de la suprafață.
La final, vă las în compania galeriei foto cu o scurtă colecție din timpul vizitei mele:
Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)
„Spre deosebire de ce ar crede unii, în Imperiul Austro-Ungar, ocnașii nu erau pușcăriași, ci erau angajați.”…
Am zis ceva incorect? Șovagăii chiar erau angajați cu acte în regulă :)
Am citat din acest articol bine documentat. Felicitari pentru articol!
E bine sa amintim și despre vizitele pline de aventuri la toaletele nefunctionale de acolo. De mirosul îmbietor al stalagmitelor și stalactitelor de culoare maro care te întâmpină imediat ce Deschizi ușa. E probabil mult sa plătești 50 de lei unei persoane care sa aibă grija de ele… A, suntem în România, am uitat.
Probabil. Să trimiteți același mesaj și către custozi, poate, poate…
Nu am fost acolo,dar din ce am citit acum m-ati făcut tare curioasă,totusi nu cred că aș avea curaj să cobor in ocnă,dar sper ca teama să nu depășească curiozitatea.
Mă bucur că am reușit, o să vă placă. :) Să nu ratați și biserica romano-catolică.