Oltenia Eticheta - Drum liber - Vezi România cu alți ochi

Calafat, un punct atât de important în istoria noastră, este locul spre care va trece astăzi vaporul lui Alexandru Vlahuță. Așa cum v-am obișnuit, imaginea, peisajul acestor locuri erau, pe atunci, cu mult diferite de cea ce găsești acum. Cu toate acestea România Pitorească a anului 1901 ni se conturează atât de clară și de vie prin scrieri, picturi sau fotografii ale vremii!

Vreau să vă conturez și eu un mare episod al existenței noastre: începutul Râzboiului de Independență. Ei bine, în anii 1877-1878, în cadrul Războiului Ruso-Turc, România decide să-și câștige independența. Era necesară pentru dezvoltarea economico-socială și pentru aspirațiile naționale ale României. Cu statutul de vasal al Imperiului Otoman, acestea erau imposibile. Citește mai departe →

În călătoriile noastre de astăzi, insula Ostrovul Mare, satul Ostrovu Mare și întreaga zonă ne vor fi străine, dacă pornim la drum pentru a regăsi peisajul din România Pitorească a lui Alexandru Vlahuță. Sunt alte locuri, modificate de mâna omului într-atât de mult încât te întrebi dacă lucrurile ar trebuie să fie așa sau dacă ar fi trebuit să lăsăm natura să-și urmeze cursul ei. La Ostrovu Mare s-au construit hidrocentralele de la Porțile de Fier II; s-a ridicat un baraj, s-a construit un lac de acumulare, un pod unic în lume; aici sunt cei mai mari stâlpi de electricitate din lume și, tot pe aici, se poate trece și frontiera dintre România și Serbia. Toate acestea au început să apară cu mult după scrierea României pitorești!

Dintre toate obiectivele industriale pe care le-am enumerat mai sus, astăzi vreau să vă rețin atenția doar pentru Podul Ostrovul Mare. Ca să ajungi de pe uscat, de pe malul nostru, la hidrocentrala princpală de la Porțile de Fier II, pe insulă, trebuie să traversezi un sistem de poduri nou contruit. Este primul pod suspendat din țara noastră, însă și primul pod suspendat cu structură hibridă, din lume. Citește mai departe →

Ne apropiem de Hinova. Și, de pe vaporul în care încerc să vă urc, poveștile și peisajul din România Pitorească a lui Alexandru Vlahuță se văd altfel; sunt locuri noi, diferite de cele ale anilor 2000. Descrieri încântătoare, povești remarcabile, istorie, dar și legende ne apar în fața ochilor dacă privim acolo unde trebuie…

Și înainte de a porni motoarele mai stau câteva rânduri pentru a vă indica spre ce aș vrea eu să priviți cu atenție. Spre „dunga fumurie trasă de Valul lui Traian”! Din vremuri de demult, istoricii ar spune că din primii ani ai erei noastre, poate dinainte de secolele I-II sau poate din secolele IV-V, un val uriaș de pământ, cu șanț, pornea de la Drobeta, pe lângă Hinova, străbătea Oltenia și Muntenia, intersecta limes Transalutanus la Urluieni și își găsea celălalt capăt tocmai la Pietroasele. Se crede că acest val de pământ, numit și Valul lui Constantin sau Brazda lui Novac de Nord era parte dintr-un amplu sistem de fortificații ce trebuia să protejeze stăpânirile nord dunărene ale Imperiului Roman. Alte ipoteze spun că valul era al dacilor și îi proteja pe aceștia de atacurile cuceritorilor, ori poate rolul său era unul comercial, în trasnportul mărfurilor de-a lungul acestui spațiu carpato-danubiano-pontic. Vlahuță îl numește Valul lui Traian căci aceasta era o denumire generală, pe care oamenii din țara noastră o foloseau pentru acest fel de fortificații din epoca romană. Citește mai departe →

Mănăstirea Strehaia și ruinele palatului domnesc

Se spune că atunci când vrei să ascunzi foarte bine un lucru, e indicat să îl lași cât mai la suprafață cu putință.
Aflată într-un oraș despre care lumea a auzit deja destule, mănăstirea din Strehaia nu mai trezește demult interesul trecătorilor grăbiți de pe E70.

O găsim la câțiva zeci de metri de drumul european ce leagă Timișoara de București (Timișoara – Caransebeș – Orșova – Drobeta Turnu Severin – Strehaia – Craiova – Pitești – București), undeva în județul Mehedinți și mult prea la vedere pentru a fi observată.
Citește mai departe →

Lăsarea serii în Oltenia, în două locuri despărțite de câteva sute de kilometri, dar ambele pe tărâmul prazului.

Primul e undeva între Craiova și Filiași, iar la marginea norilor se arăta soarele de toamnă. Din păcate nu am oprit mașina cu Cristi, să facem poze mai reușite, dar poate am reușit măcar puțin să prind din frumusețea peisajului chiar și cu mucuțul Fujifilm din dotare.

Al doilea e înainte de Horezu, venind de la Râmnicu Vâlcea. Soarele era peste munți și mergea încet, încet, la culcare.