Era o noapte obișnuită de toamnă, aproape iarnă. Târziu în noapte eu mergeam pe un drum de la țară, spre casa bunicii. În total, o oră de mers plăcut pe jos.

Dar nu era chiar o noapte obișnuită fiindcă era lumină. Era lumină foarte multă, de parca încă nu s-a dus soarele dupa linia asfințitului. Ușor am găsit și explicația: lună plină, cerul senin.

Știu că nu era prima dată când am fost în natură și luna era mare și limpede pe cer, dar de data asta nimic nu îmi perturba atenția de la lumina ei. Nu erau mașini, nu era nici un zgomot care m-ar fi putut trimite cu gândul la altceva. Luna reușea să mă umple de liniște și parcă era acolo să se asigure că în acea noapte nimic nu ar merge altfel decât bine. Păcat că nu am putut să o surprind într-o poză pe micul Fuji din dotare.

Pentru mine era o noapte foarte faină, în care nu aș fi putut să mă simt mai bine de-atât. Tu când ai trăit ultima dată o așa noapte?