Aceste rânduri vă vor duce într-o vizită pe un tărâm magic din județul Buzău, în Tabăra de sculptură de la Măgura!
AVERTIZARE: ARTICOL LUNG, CITIȚI CÂND NU SUNTEȚI ÎN GRABĂ!
Te invit la drum!
Mi-am propus ca prin rândurile ce vor urma, puțin mai jos… în acest articol, să vă vorbesc despre un alt fel de a pleca la drum. De ce voi face asta? Pentru că îmi doresc ca dumneavoastră, voi, toți aceia ce ne treceți pragul, pe Drum Liber, să vă bucurați, să iubiți, să adorați, să simțiți cu tot sufletul emoțiile călătoriilor, excursiilor, drumețiilor, plimbărilor, aventurilor, ieșirilor în natură sau în oraș. Încercăm să vă aducem la îndemână informații despre ceea ce noi descoperim, despre ceea ce noi experimentăm și ne este drag, despre ceea ce știm că este frumos și deosebit în România, totuși ne dorim mai mult decât atât; vrem ca experiențele noastre să vă provoace și să vă ademenească spre experiențe proprii, iar acestea să schimbe ceva în sufletul, în personalitatea și în ființa voastră; și fiecare schimbare din noi și din voi să aducă ceva bun acestei lumi. Îndrăzniți să iubiți! Orice… chiar și o frunză sau un norișor, ori un băț!
Mi-am început poveștile în acest universdin perspectiva călătoriei cu familia – spre acele locuri în care dorul de casă și de familie nu pare să își facă simțită prezența; acel tip de călătorie în care „acasă“ pare mai aproape decât oriunde, acele călătorii în care amintirile copilăriei, siguranța oferită de cei dragi și bucuria de a fi pe deplin răbdat, dau excursiei o altă dimensiune, un alt rost.
Apoi v-am vorbit despre aventuri trăite în grup – alături de prieteni, alături de oameni minunați cu care ajungi să împărtășești aceleași senzații, aceleași emoții, alături de care descoperi că „a împărți“ e una din acele simțiri căreia îi găsești noi și noi sensuri, parcă interminabile; alături de care descoperi că pe toți, chiar dacă ne cunoaștem sau nu ne cunoaștem, ne leagă ceva; și ne leagă puternic! Acel ceva este firea noastră umană, faptul că suntem oameni!
Acum, în acest articol, cred că era timpul să scriu și despre călătoria în doi, acea excursie, acea drumeție în care sunteți doar voi doi, doar TU și EL, doar TU și EA, cu toate micile detalii ale unei astfel de aventuri [hai fie… nu chiar toate!], dar și cu monotonia completării perfecte. [cine nu a cunoscut această experiență să rezolve problema cât mai repede!!!]
Și ca să nu mai lungesc mult „povestea“ propun să ne întoarcem înapoi pe drumul pe care vi l-am pregătit în titlu, către Tabăra de sculptură de la Măgura, din Județul Buzău. [am avut drum liber cu adevărat!]
Început promițător (?!)
Într-o dimineață de primăvară, răcoroasă, încă prea răcoroasă pentru mine, și cu toate că nu-mi place să mă trezesc devreme și nici frigul nu prea îmi face cu ochiul atunci când mă ridic din pat, iubitul meu mi-a făcut o trezire extrem de plăcută, așa cum doar el știe să o facă; nimeni, în afară de M. nu a reușit să mă trezească dimineața devreme fără să fiu morocănoasă. Și credeți-mă pe cuvânt că un sărut de trezire, preparat după o rețetă secretă și complicată, bine tăinuită, îți face trezirea minunată. E imposibil să fii bosumflat, somnoros, arțăgos sau… în alt fel decât fericit, atunci când te trezești astfel.
Eram în camera noastră, în pensiunea de lângă Vulcanii Noroioși, aflată chiar lângă Pâclele Mici [o cameră destul de mică și destul de modestă, însă suficientă pentru doi oameni cărora le pasă de călătoria în sine și nu de luxul spațiului de cazare] și, din vârful patului, după ce m-am întins să iau foile pe care aveam documentația pentru întreaga zonă [spun documentație pentru că erau vreo zece pagini printate], ne-am făcut un mic plan. I-am citit lui M. tot ceea ce descoperisem eu că am putea vizita [recunosc și în fața dumneavoastră că nu mă pot abține de la „pregătit“ excursii sau de la „studiat“ împrejurimile, dar mereu uit câte ceva; mai important sau mai puțin important] și ne-am făcut gata să ieșim; întâi la micul dejun… desigur!
Din cauza oboselii frigul mă făcea să tremur din toate încheieturile, în ciuda faptului că între palme ținem o cană mare cu ceai fierbinte. [Ne petrecusem prima zi a călătoriei noastre pe drum, iar furtuna de peste noapte, după ce că m-a împins în brațele partenerului meu de somn de… multe ori, ca urmare a unor tresăriri demne de filmele horror, nici nu m-a lăsat să închid ochii pentru prea multă vreme.] Și cu toate că trupul meu abia reușise sa facă față câtorva pași și scurtei plimbări printre frumusețile Pâclelor Mici, orgoliul meu de călător ce vrea să fure cu ochii și cu sufletul cât mai mult din bucuria, frumusețea și minunile pe care natura le-a creat, striga că trebuie să ajungem și la Pâclele Mari. Nu aș fi vrut să mă dau bătută, nu îmi place să fiu învinsă, însă în cele din urmă am renunțat: fără drumeție la Pâclele Mari sau la Pâclele de la Beciu (era limpede ca lacrima că nu voi putea ajunge acolo pe picioarele mele, iar mașina noastră nu ne permitea experiențe ceva mai dure).
Eram supărată pe mine pentru că îi stricasem excursia iubitului meu, dar și pentru că nu eram în stare nici măcar de atâta lucru. [pe atunci chiar credeam că voi urca cu el până sus pe crestele munților!] Îi promisesem lui M. un spectacol minunat, oferit de vulcanii nărăvași de la Pâclele Mari – mai ales că plouase, dar și un peisaj deosebit la Pâclele de la Beciu – unde se zice că poți admira începuturile acestui fenomen geologic destul de rar întâlnit în lume; iar faptul că el [nu mai contam eu] nu avea să ajungă acolo mi se părea cel mai teribil lucru; nu îmi imaginam că se poate întâmpla ceva mai rău decât să îți ratezi obiectivele principale ale aventurii. Personajul/obiectivul de prim plan al plimbării noastre, ales în mod special pentru unicitatea și spectaculozitatea lui era acesta: Vulcanii Noroioși. Vă puteți imagina o poveste sau un film fără personajele principale? Dacă vă place să citiți cărți sau să vă uitați la filme sigur puteți înțelege dimensiunea tragediei mele, din acel moment.
Și pentru că vă scriam mai sus că în doi există un echilibru, o completare perfectă în tot și în toate, iată că descopăr abia acum, când am revăzut în gând și în suflet absolut fiecare pas al aventurii noastre, de ce M. a propus să ne urcăm în mașină și să mergem mai departe. Mai erau destule de văzut și știa prea bine că bucuria noastră nu poate sta doar într-un singur personaj; fie el și unul principal… [sau credeți că a vrut doar să mă sprijine pe mine?]
Spre deosebire de un film sau o carte, farmecul călătoriilor este acela că poți rescrie povestea în timp ce ea se desfășoară! O rescrii de câte ori dorești tu! Asta am făcut și noi: am rescris povestea cu alte personaje! Iar după ce ea s-a încheiat, sau poate că dinainte de a se încheia [încă nu sunt pe deplin lămurită când anume s-a întâmplat asta] ne-am descoperit și vedeta: Tabăra de sculptură de la Măgura.
Despre Vulcanii Noroioși o să las pe alții să scrie sau poate voi scrie și eu, însă doar după ce voi studia cu ochii și cu inima întreg fenomenul, în totalitatea sa: cu Pâclele Mici, Pâclele Mari și Pâclele de la Beciu, așa că vă propun să vedem [revedem… rândurile acestea sunt scrise cu gândul la tine dragul meu] povestea pietrelor de la Măgura.
Cu pași mici spre un obiectiv necunoscut…
După ce ne-am urcat în mașină, am studiat încă odată rândurile tipărite de imprimanta cu care am dat viață [apoi le-am condimentat-o cu notițe, măzgăleli, sublinieri, culori, linii, puncte, cerculețe] multor pagini de povești, multor schițe, multor hărți și multor obiective ce urmau să facă parte, cumva, din viața mea. Ne-am decis să căutăm Mănăstirile Rătești și Ciolanu, iar apoi să ne îndreptăm către stațiunea Sărata Monteoru. Sunt foarte multe lucruri interesante de văzut în județul Buzău; și farmecul lor deosebit este evidențiat mai ales datorită unor sentimente precum mândria, bucuria, încântarea de a descoperi ceva ce nu foarte mulți oameni cunosc; dar noi trebuia să lăsăm deoparte tot ceea ce presupunea efort fizic, mers pe jos timp mai îndelungat… așa că am rămas doar la cele de mai sus: cele două mănăstiri și Sărata Monteoru. Mănăstirea Rătești ne ademenea mai ales cu dulceața despre care citisem că este cea mai bună din lume… și nouă chiar ne-ar fi prins bine puțină dulceață, iar Mănăstirea Ciolanu ne gândeam noi că poate fi interesantă pentru că acolo există o tabără de sculptură [acestea erau informațiile cu care mă pregătisem eu]. Cele două obiective erau doar de trecere, pentru ca drumul spre Sărata Monteoru să fie unul presărat cu opriri.
[Încă odată neprevăzutul și-a băgat codița!] Pentru că harta pe care o aveam era doar una superficială și subliniasem pe ea numai cele trei mari trasee de pe ruta Brașov – Buzău – Ploiești – Brașov, dar și pentru că am ratat cumva drumul spre Mănăstirea Rătești, iar localnicii nu au reușit să ne îndrume prea bine spre niciunul din cele două obiective, ne-am trezit în drumul principal (DN 10) ce leagă Brașovul de Buzău. Chiar la ieșirea în acesta, un domn ce stătea cu vecinii la un schimb de vorbe, a reușit să ne explice, până la urmă, că pentru a ajunge la Tăbăra de sculptură de la Măgura trebuie să intrăm pe un drum printr-o pădure. Totuși, cei trei tovarăși nu erau cu toții de acord în ceea ce privește șansa noastră de reușită pe acel traseu… unii ziceau că este practicabil cu mașina, pe când ceilalți ne-au recomandat mai degrabă să mergem până la Buzău și de acolo să venim înapoi, pe la Vernești, prin satele comunei Tisău. Curajoși și cu gândul că nimic nu ne mai poate fi potrivnic ne-am hotărât să înfruntăm pădurea. Știu doar că am mers către satul Măgura și că ne-am bazat pe simțul de orientare al iubitului meu, pe instinctul lui descurcăreț… așa cum o făcusem și până atunci. [vă vine să credeți că ne-am descurcat fără nicio hartă și fără gps sau alte forme de orientare pe teren? aventura drumurilor și străzilor sau localităților necunoscute am testat-o până la Sărata Monteoru, și de acolo iar, până ce am ajuns în drumul european E 577]
Acum, cu o hartă rutieră în față, dar și cu una geografică vă pot spune cu exactitate, că Tabăra de sculptură de la Măgura se află pe drumul județean DJ 203G, pe versantul sudic al Dealului Ciolanu, în vecinătatea Mănăstirii Ciolanu.
Tabăra de sculptură de la Măgura. Unde? Ce? Cum?…
Geografic, Dealul Ciolanu se situează în Subcarpații de Curbură, fiind înconjurat de Depresiunea Nișcovului în sud, Valea Buzăului în nord, Depresiunea Pîrscov și Depresiunea Cislău în nord-est, respectiv nord-vest, iar la poalele lui și-au făcut drum două ape: Buzăul și Nișcovul. Acest deal este una din unitățile masive ale Subcarpaților Buzăului, iar pădurile de foioase șiconifere, dar și micile poienițe presărate pe ici pe colo, de parcă cineva ar fi aruncat cu sare pe acele locuri (pădurea aceasta este numită Pădurea Solnița), dau acestei tabere o frumusețe aparte.
Puteți ajunge în DJ 203G direct din drumul național 10 (DN 10) Brașov-Buzău, dinpre satele Ciuta/Măgura, comuna Măgura (în funcție de parte din care veniți – Ciuta dacă călătoriți de la Brașov spre Buzău și Măgura dacă veniți din sens invers), trecând chiar pe lângă Complexul Turistic Măgura, sau dinspre satul Haleș, din drumul județean 100H (DJ 100H). Pentru a ajunge în satul Haleș, comuna Tisău puteți alege alte două trasee:
* primul fiind cel dinspre Buzău, pe DN 10, iar apoi la Vernești cotiți spre Haleș, Mănăstirea Ciolanu, pe DJ 100H;
* iar al doilea fiind dinspre Sărata Monteoru, pe DJ 203G (cealaltă parte a drumului, de peste răul Nișcov), treceți de satul Leiculești, iar în satul Izvorul (pe vremuri numit și Linia-Ciolanu) intrați, înspre dreapta, în DJ 100H.
Ori că alegeți varianta Măgura – Mănăstirea Ciolanu, ori că alegeți Haleș – Mănăstirea Ciolanu, veți avea parte de același peisaj superb, prin Pădurea Solnița!
[eu iubesc sălbăticia și verdele, locurile în care omul ajunge cât mai puțin, iar ele rămân așa cum le-a modelat natura sau cum le-au creat civilizațiile trecute, ori străbunii noștrii!]
Dinspre Măgura drumul șerpuiește în sus spre vârful dealului, prin mijlocul pădurii. Cred că nu de puține ori ne-am întrebat, în sinea noastră, dacă suntem pe drumul cel bun, dar frumusețea pomilor proaspăt renăscuți la viață ne captivase atenția, dând uitării absolut tot. Am văzut și am mirosit salcâmii încă înfloriți și liliacul sălbatic (cu florile sale albe sau mov), am admirat verdele crud al ierbii și al frunzulițelor tinere, M. mi-a povestit cum mama lui gătește un fel de plăcintă specială, din flori de salcâm [l-am pus să-mi promită că voi mânca și eu din plăcinta mamei sale! sper că o să îți ții promisiunea!], apoi după o curbă, ivite de nicăieri au răsărit în iarbă niște pietroaie mari. Nu eram siguri despre ce este vorba.
Le zărisem pe cele de pe partea stângă a drumului; erau mai vizibile! Ne-am dus să le vedem. Mi-e greu să vă descriu ce simți printre ele. O liniște minunată, acompaniată de mirosul vegetației și de simțirea artiștilor ce au sculptat în piatră până ce opera lor și-a capătat forma pe care trebuia să o aibă. M-am așezat rezemată de un copac, cât timp iubitul meu a dat binețe fiecărei sculpturi, urcând până sus, în vârful dealului. În timpul acesta priveam spre operele din jurul meu, de lângă mine și îmi maginam că poate pe aceasta, artistul nu a mai apucat să o termine… sau poate că pe aceasta a tot dăltuit-o și sălbatică cum era, nu se lăsa deloc rotunjită, ori poate pe aceasta a sculptat-o cu atâta grijă și atâta migală încât forma ei perfectă stă și ne privește pe noi doi. Mă întrebam dacă oamenii care le-au realizat mai trăiesc și acum; sau dacă se știe cine sunt autorii lor, ori dacă sunt anonime; mă întrebam ce tematică aveau, ce doreau să ne spună; și dacă noi le pricepusem într-un fel sau altul, limba în care ne grăiau tăcut.
După ce M. le-a inventariat pe toate, în acea poiană, am traversat șoseaua și am descoperit un univers imens de sculpturi in piatră. Cât de mare ne fusese mirarea mai devreme, dar închipuiți-vă să mai descoperim un crâng plin, de data aceasta unul mult mai mare. Enorm de multe! Și ni se arătau pe masură ce inaintam mai mult în poiană. Aici am descoperit și panouri cu numele operelor dar și o parte din povestea lor lumească, reală. Fusese o tabără de sculptură unde, an de an, artiști plastici veneau să își ofere talentul și sufletul creator, unui deal încărcat de istorie. Mă întrebam: Oare mai funcționează tabăra? Oare poți veni, pe timpul verii să cioplești pietre? Cât de minunat trebuie să fie!
Cu gândul acesta și ținându-mi de mână iubitul am pornit mai departe la drum! De data aceasta eram fericită. Nu mai conta cât de tare gâfâi, cât de rău imi bate inima sau cât de tare am obosit! Aveam lângă mine, dar și în mine tot ce-mi trebuia: dragostea pentru un om minunat, dragostea pentru natură și viață, dragostea pentru artă!
Tabăra de sculptură și povestea ei reală
Și pentru că vă sunt datoare și cu detaliile „tehnice“ despre această tabără de sculptură, după ce mi-am făcut temele la Muzeul Juțean Buzău, iată ce vă pot spune.
Pentru a marca și sărbători într-un mod inedit faptul că în 1976 aveau să se împlininească șaisprezece secole (1600 de ani) de atestare documentară a zonei Buzăului – un document din anul 376 menționează existența în acest loc a unui râu cu numele Mousaios (râul Buzău), autoritățile județene, cu ajutorul Uniunii Artiștilor Plastici din România, au conceput un eveniment unitar și simbolic, ce urma să se desfășoare de-a lungul mai multor ani. Astfel în 1970, Ion Sârbu, Gheorghe Coman, Lazăr Băciucu, Victor Andreica și mulți alții, ca un omagiu adus străvechii tradiții locale a cioplitului în piatră, au inițiat o tabără de scultură în piatră, tocmai în poienile Măgurei, în aer liber. Cele cinci poieni în care poate fi admirată una din cele mai mari tabere de sculptură în piatră din lume, sunt presărate în mijlocul pădurii, chiar în apropierea Mănăstirii Ciolanu.
Amploarea evenimentului, pe lângă mărimea și amplasamentul taberei, vine și de la faptul că, timp de șaisprezece ani, în luna august, din 1970 – atunci a fost deschisă oficial Tabăra de sculptură de la Măgura, și până în 1985, șaisprezece sculptori, mereu alții, veneau să cioplească liber în blocurile de piatră ce le reveneau prin tragere la sorți. Pietrele de calcar erau aduse și puse la dispoziția artiștilor de cunoscuții cioplitori din Ciuta, tocmai din carierele de la Naeni și Ciuta. În aceste șaisprezece veri în care s-a repetat fenomenul, timp de o lună, din august până în septembrie, dealurile Măgurei au fremătat de activitate creatoare; majoritatea artiștilor erau tineri talentați în curs de afirmare, făcându-și ucenicia alături de câteva din numele mari ale sculpturii românești. Erau studenți sau absolvenți ai facultății de arte plastice sau elevi ai liceelor de arte și lucrau intens, până ce opera lor dintinctă, ce îi reprezenta pe ei înșiși, avea să întregească perfect peisajul în care era amplasată. La sfârșitul acelei luni de muncă, în cadru festiv, la fața locului, cei șaisprezece donau județului toate cele șaispreze lucrări realizate.
Gemal Biedici, președintele Guvernului din fosta Iugoslavia spunea că: „Măgura este un fenomen artistic tulburător. Am impresia că statuile au ieșit din pământ și-au crescut odată cu nucii, cu plantele, cu iarba, cu pădurea. Toate la un loc formează un ansamblu greu de descris, splendid, fermecător.“
Critici de artă consideră impresionantele sculpturi de la Măgura ca fiind adevărate capodopere. Una din marile opere este și sculptura „Piatră de Izvor“, a lui Gheorghe Coman, realizată la prima ediție din 1970. Alte exemple valoroase, recunoscute la nivel mondial, sunt și operele sculptorului George Apostu: „Tatăl și Fiul“ (ediția I, 1970), „Lapone“ (ediția a VI-a, 1975). Alături de artiști au lucrat și cioplitori din satele Ciuta și Măgura: Nicolae Toader și Mihai Radu.
Organizatorul, coordonatorul, sufletul și liantul acestei tabere, a tuturor celor 16 ediții, a fost sculptorul Gheorghe Coman, unul dintre artiștii și inițiatorii proiectului. El a stabilit ca criteriul conceptual să fie deplina libertate de alegere a temei, de către fiecare participant în parte. Operele de artă ce au prin viață pe pajiștile Dealului Ciolanu sunt mărturie a unei exprimări libere (un lucru extrem de rar întâlnit în epoca despre care vorbim), metamorfozate și cu origini în arta populară. Aproape jumatate din lucrările realizate au o temă istorică legată de ținuturile buzoiene. Tot G. Coman este acela care a vegheat ca în fiecare din cei 16 ani să se găsescă acolo, la Măgura, 16 sculptori care să creeze cele 16 opere. Pentru a întregi vasta vasta lucrare, în total au lucrat 163 de sculptori, câțiva dintre aceștia revenind peste ani pentru o nouă operă. Toți cei șaisprezece sculptori ce veneau la fiecare ediție, în tabăra de la Măgura, locuiau la casa de oaspeți a Mănăstirii Ciolanu și li se aducea mâncare specială de la Buzău. La sfârșitul poveștii, după mulți ani, șaiprezece în total, pe o suprafață de 21 de hectare din Poiana Măgurei, au râmas 256 de lucrări în piatră, ele fiind adevărate capodopere ale geniului. Criticul de artă Ion Frunzetti spunea că: „Tabăra de la Măgura este singurul loc ce-și naște operele pe loc și le înmulțește an de an“!
Acum stau singure, ținându-și de urât una alteia și fiind apărate doar de codrii și pădurile seculare ale Dealului Ciolanu… Poate doar turiștii și drumeții ce se avântă prin dealurile buzoine, să le mai tulbure existența.
Cu liniștea și bucuria ce am simțit-o atunci în sufletul meu, închei aventura din Tabăra de sculptură de la Măgura, imaginându-mi cum ar fi să revăd, alături de M., fiecare piatră de acolo! Dar de această dată în peisajul pestriț al toamnei, ori poate că în gerul înfrigurat al iernii, lăsând fiecare sculptură să-și poarte cu mândrie căciulița albă de omăt… și fără să mai dau drumul mâinii ce m-a purtat în cele mai frumoase momente din viața mea!
Să aveți peisaje frumoase!
Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)