În România frumoasă există sate în care se poate ajunge doar pe cărări șerpuitoare, poteci care urcă de la nivelul cândva spumoasei Cerna, până sus în vârf de munte. Nu e de mirare că mașinile nu pot ajunge acolo. Mai e nevoie să spun că nu există nici alimentare cu curent? Dintre poteci, una sfidează logica, ne urcă direct pe muntele de stâncă albă, aproape vertical. Astăzi mergem să vedem satele izolate la care urci pe scări, sus, sus, deasupra norilor.

Suntem deasupra de milenara stațiune Băile Herculane, cea plină de legende, mitologie și zeități. Vom parcurge cea mai frumoasă și spectaculoasă cale de acces a unei localități din România, iar pentru aceasta, urcăm solidele scări din lemn care duc la cătunul Scărișoara, cele care au curajul să învingă muntele.

---

Până atunci, zona promo:

1. Am avut cu mine un ușor Canon EOS 100D și un obiectiv tare bun, un Sigma 70-200 de la F64 cu care am putut să surprind viața cătunelor izolate, așa cum e ea în anul 2014. Sper să vă placă fotografiile de mai jos.
2. La drum pornim cu ghidul nostru, Ilie Rădoi (tel. 0728 091 713). Aveam de făcut un drum mai puțin prietenos cu necunoscătorii, așa că vă recomand și vouă ca la prima vizită să apelați la serviciile tânărului din Băile Herculane care însoțește sute de turiști în timpul verii.

---

Șapte cătune izolate se ridică deasupra dealurilor, pe numele lor, Scărișoara, Ineleț, Cracu Mare, Crouri, Țațu, Gura Iuții, Slătinic. Noi aveam să urcăm la 1000 de metri, iar acolo să vizităm două dintre ele, pe cele care ne interesau mai mult: Scărișoara (oare de ce credeți că se cheamă așa?) și cătunul vecin, Ineleț.

Info utilitară: veți găsi pe internet și alte liste cu sate, dar dacă aveți nevoie de numele lor, mergeți pe mâna mea fiindcă am datele din surse oficiale, locale și de încredere. Sunt șapte cătune fără acces la drum, cele de mai sus.

Cum ajungem la satele izolate Scărișoara și Ineleț, așadar și la scările noastre spre cer?
Cel mai simplu vom găsi locul dacă plecăm din Băile Herculane, orașul în care s-a găsit basorelieful cu Hercules și în care peste un mileniu și jumătate, austriecii făceau statuie aceluiași personaj, ca recunoștință pentru apele sacre care le vindecau soldații. Urmăm drumul spre munte, către Baia de Aramă. Trecem de aglomeratele 7 Izvoare, trecem și de barajul de pe Cerna, iar de acolo mai avem câțiva kilometri. În total, să fie cam 20-21 kilometri din Herculane, cam așa spune ultima numărătoare. Locul cu pricina e marcat cu o stație pentru microbuz, stație din lemn. Pe cocioaba din lemn e afișat programul microbuzului care circulă pe ruta Bala Băi – Motru – Baia de Aramă – Herculane – Timișoara, iar lângă ea, o punte suspendată e acolo să ne treacă peste Cerna.

Ce ar trebui să știți înainte:
1. Dacă suferiți de rău de înălțime, mai bine stați acasă. Scările sunt solide și suficient de late, dar ajunși acolo, nu sunteți în locul potrivit pentru a vi se face frică sau rău.
2. Drumul cel mai frumos e cu urcare pe scări. Și e și mai rapid.
3. Semnal telefonic este și nu prea este. Mai mult nu.
4. Cea mai plăcută vizită cuprinde și o masă copioasă ca la țară. Programați vizita cu cel puțin o zi înainte.
5. Localnicii sunt extrem de prietenoși. Fiți și voi la fel.

Planul călătorului pe aceste meleaguri e simplu, la fel și al nostru: trecem Cerna pe puntea suspendată, urmăm poteca marcată cu versete din Biblie, iar dacă obosim, ne tragem sufletul la băncile puse strategic din loc în loc, ne cocoțăm pe scările apărute în anii ’70 pentru a scurta drumul celor 130 de localnici spre civilizație, trecem pe la biserica și cimitirul din Scărișoara, continuăm pe lângă școala în care studiază trei copii (poate șase din toamnă), școală alimentată electric cu panouri solare, batem la prima casă și servim prânzul alături de localnicii învățați cu turiști străini.

Am lăsat la urmă un lucru important: de acolo de sus, munții se văd până în depărtare, așa că și noi oprim de mai multe ori să ne bucurăm de peisajul superb.

Să vedem și câteva fotografii cu cele tocmai cuvântate.

Scările minune, cele pe care se urcă spre cer:

O parte a drumului, peisajul, banca la care ne-am tras sufletul după ce am urcat scările și biserica din Scărișoara:

Drumul merge spre școală, cea relativ recent alimentată electric cu panouri solare. Au și calculatoare. Aici studiază o mână de copii.

Socoteala de acasă nu s-a potrivit întocmai cu cea din târg, așa că prima casă, cea la care plănuiam să prânzim, nu ne putea primi, gazda avea să plece, călare, după bărbat.

Așa s-a făcut că drumul se lungește și bine că a fost așa. Aveam să trecem pe lângă un personaj parcă ieșit din basme, iar destinația era chiar o rudă de-a lui Ilie.

Curtea gazdelor noastre, Luca și Maria, este dotată cu cele de trebuință. Povestea mai cuprinde și patru vaci, 30 de oi, porci și găini. Cum altfel să trăiești în vârf de munte?

Când am ajuns, am bătut la poartă cu o licărire în ochi și un salut cald. O față roșie de la soare, primitoare și zâmbitoare ne-a ieșit în cale. Era gazda noastră pentru următoarele două ore. Îi povestim că suntem veniți de pe drum și ne-ar prinde bine, dacă poate, să ne pună ceva pe masă. Oamenii din Ineleț sunt învățați cu turiștii, așa că știu socoteala. Când am ajuns, era singură acasă, bărbatul avea să îi sosească mai târziu.

Ne tragem sufletul afară, dar cum plouă, ne invită în camera de oaspeți și ne servește cu o țuică. Pe aici se cheamă „răchie„. Ne lasă singuri cât timp ne pregătește ceva de mâncare, iar privirile studiază camera. Covoare din lână țesută la război stau pe perete, ca la mine la țară, în Țara Gugulanilor. Mă simțeam ca acasă. Pe o parte stătea și televizorul, dovadă că deși sunt în vârf de munte, civilizația nu i-a pierdut. Tot din viitor este și becul economic atârnat din tavan, cel care va aduce lumină în bezna nopții. Deja gândurile zburau la întrebarea: dar cu ce curent funcționează? Răspunsul e simplu: deși satul nu e alimentat la rețeaua electrică, oamenii au fie generatoare, fie panouri solare, fie mini eoliene. Am văzut vreo două din fiecare în scurtul periplu.

Vine și soțul, încărcat cu produse de preț ale civilizației. Printre acestea, bere și suc, apă au destulă de la izvorul familiei, despre care am aflat că nu seacă nici în verile toride. Ne mai invită la un pahar și cu el, să povestim vrute și nevrute. Așa am aflat la ce folosește sania vara, câte animale are în bătătură, dar și că el coboară de două ori pe săptămână până jos la Herculane. Este o încântare să îi auzi povestind!

Noi am trecut pe lângă trei case, am fost invitați de trei ori la vorbă, am primit trei rânduri de țuică. Ba nu, patru. N-am putut pleca până n-am degustat dulceața prunelor, trecute agale prin cazanul fierbinte, altfel ne ni s-ar fi pus gând rău în caz că refuzăm. Așa te tratează oamenii din satele izolate de deasupra norilor.

Domnul Luca (de fapt îl cheamă Fănică) este personajul de poveste pomenit mai sus. Ne-a ieșit în cale cu o poveste din primul război mondial, dar și cu meșteșugul său. Urma să descoperim că este un meseriaș local, un artist al locului. Unii fac corăbii în sticle, el face cruci și juguri de boi pe care le lasă în recipientele transparente, spre admirația privitorului, înecate în răchia de Ineleț. Fascinant și acest personaj!

Am zis să nu plecăm până nu aruncăm un salut și la prima casă ieșită în cale. Doamna Elena a revenit, soțul ne invită la o țuică. Avramică Cionca, pe numele lui, ne-a pus la masă să continuăm seria poveștilor din munți. Este consilier local și cunoaște prea bine situația locuitorilor. Este mândru că la școală au de un an și calculatoare, iar pentru a ușura viața localnicilor din cele șapte cătune, luptă pentru realizarea unui drum de acces (dacă se realizează, va aduce și bune, dar și rele). Omul ne-ar fi pus și la masă, dar noi eram recent ridicați de la o altă masă. :)

Ce mai face omul din cătunele cocoțate pe dealuri? La Scărișoara și Ineleț am descoperit oameni harnici, toți au animale, au câteva clăi cu fân pentru a trece cu bine iarna, am găsit culturi de porumb, legume și cele de trebuință. Într-un cuvânt, aici viața merge înainte cu spor. Iar când muntele nu oferă tot ce e nevoie, omul coboară la Herculane și se aprovizionează. Pentru asta, un cal este de mare ajutor, nu e simplu să cari la deal greutățile, prin pădure.

Fiindcă vine seara, coborâm prin pădure, pe un drum mai puțin interesant, dar mai comod după proaspăt căzuta ploaie.

Eu am rămas cu gândul la peisajele care îți taie respirația, la oamenii ospitalieri și cu chef de vorbă așa cum nu mai văzusem de mult, la brânza de la munte și evident, la spectaculoasele scări pe care am urcat. Deși am plecat din Scărișoara, gândul mi se va întoarce din când în când la satele izolate de dincolo de nori, iar odată cu el, și pașii, ceea ce vă doresc și vouă!

Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)