Calafat, un punct atât de important în istoria noastră, este locul spre care va trece astăzi vaporul lui Alexandru Vlahuță. Așa cum v-am obișnuit, imaginea, peisajul acestor locuri erau, pe atunci, cu mult diferite de cea ce găsești acum. Cu toate acestea România Pitorească a anului 1901 ni se conturează atât de clară și de vie prin scrieri, picturi sau fotografii ale vremii!

Vreau să vă conturez și eu un mare episod al existenței noastre: începutul Râzboiului de Independență. Ei bine, în anii 1877-1878, în cadrul Războiului Ruso-Turc, România decide să-și câștige independența. Era necesară pentru dezvoltarea economico-socială și pentru aspirațiile naționale ale României. Cu statutul de vasal al Imperiului Otoman, acestea erau imposibile.

Pe 16 aprilie 1877 Principatele Unite, sub conducerea lui Carol I au semnat cu Imperiul Rus, la București, un tratat ce permitea trupelor rusești să traverseze teritoriul țării în drum spre Balcani. Lucrul acesta a impus ca în Principatul României să se ia măsuri de apărare a țării în cazul unui eventual atac al turcilor. În această strategie de apărare a malului românesc al Dunării și de respingere a unui posibil atac otoman, cele mai vulnerabile puncte erau Calafatul și Bucureștiului. Ele trebuiau bine apărate.

Pentru Calafat, Marele Cartier General a decis transformarea micii localități din județul Dolj, într-un puternic punct fortificat. Astfel, pe malul Dunării, au fost construite zece baterii de artilerie. Ele au fost puse sub comanda maiorului Nicolae Dimitrescu-Maican, cu un efectiv total de 320 de militari. Fiecare din aceste baterii a primit, mai apoi, un nume sugestiv din istoria românilor: Carol, Elisabeta, Mircea, Ștefan cel Mare, Mihai Bravu, Renașterea, Independența I, Independența II, Perseverența, Basarabia.

Bateriile Carol, Elisabeta și Mircea erau deja construite la începutul lunii mai 1877, când au început bombardamentele, şi au făcut parte din primele trei baterii de coastă de pe Dunăre cu care armata română a intrat în război. Dintre acestea, Bateria Mircea a avut cel mai mult de suferit din cauza bombardamentelor turcești, fiind cea mai apropiată baterie românescă de Vidin. Ele erau armate cu tunuri de bronz calibru 152,4 mm, de producție rusească: 4 tunuri Bateria Carol, și câte 5 tunuri Bateriile Elisabeta și Mircea. În Bateria Carol s-au mai aflat și tunuri Krupp, calibru 87 mm, model 1875. În timp ce Bateria Carol era destinată lovirii artileriei otomane de la nord de Vidin, de pe malul opus Dunării, Bateriile Elisabeta și Mircea erau destinate lovirii cu foc a cetății Vidin, dar și a spațiului dintre cetate și malul fluviului, respectiv, zona din vecinătatea nordică și vestică a cetății. Efectivele erau distribuite în felul următor: 20 de militari din marina românească în Bateria Carol, 60 de militari din marina românească în Bateria Elisabeta și 80 de militari din marina românească în Bateria Mircea.

Pe 27 mai 1877, regele Carol I, aflat la bateria Carol ordonă deschiderea focului asupra Vidinului. Era ocupată de bateria 6 a regimentului 1 artilerie şi era comandată de căpitanul Zănescu. La ora 19.30 s-a deschis focul; primul a fost tunul 1 din bateria Carol, după care a tras tunul 1 din bateria Mircea, urmat de tunul 1 din bateria Elisabeta. Turcii au răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură românească, iar duelul care a urmat a ținut o oră. Cinci proiectile turceşti au căzut în bateria Carol, acolo unde se afla și regele. La prima lovitură românească de tun, Carol I a rostit celebra-i propoziţie: „Asta-i muzica ce-mi place!”.

Despre momentul acesta măreț scrie și Regina Elisabeta (sub pseudonimul ei literar, Carmen Sylva), în lucrarea „Fiica Rinului călătorind pe Dunăre”: „Ne apropiem acum de Calafat făcând un ocol mare, încât să trecem pe lângă Vidin unde stau toţi la apel şi salută pe locul însorit, dându-ne o vagă impresie a ploii de gloanţe de atunci peste Dunăre. De fiecare dată când păşesc pe acel loc mi se strânge inima când îmi amintesc de bomba care a explodat chiar lângă rege şi de destinul care părea atunci în cumpănă între victorie şi pierzanie. Am urcat cu toţii dealul până la monument. Din păcate mulţimea şi fotografiatul neîncetat au cam deranjat atmosfera care ar fi putut fi atât de festivă şi unde eu sperasem ca regele să-i povesteasca încă o dată lui Carol (al II-lea) întreaga scenă. Dar Carol ştia deja totul amănunţit iar regele este um om prea modest pentru a vorbi despre faptele sale eroice de faţă cu atâţia oameni. Mă gândeam în sinea mea la poezia pe care o scrisesem atunci (poezia Calafatul) şi care ar putea găsi aici un loc, chiar dacă mulţi o cunosc deja graţie frumoasei compoziţii a lui Bungert.”

În zilele noastre, la Calafat, în amintirea acelor vremuri, se găsesc câteva monumente dedicate Războiului de Independență: Monumentul Artileristului Sergent Constantin Popescu, Monumentul Cobuz, Monumentul Independenţei, Monumentul Independenţa (Bateria Carol), Monumentul Bateriei Mircea, Maritza – eroină a războiului de Independenţă de la 1877.

ROMÂNIA PITOREASCĂ de Alexandru Vlahuță

PE DUNĂRE

La Calafat

„Din vale de Gruia, în dreptul satului Pristolu, o lamă sclipitoare de oțel se-mplântă-n malul drept. E râul Timocului. […] Dunărea de-aci încolo pune în fața României o nouă vecină — Bulgaria. […]

E miezul nopții. Slabe, tremurătoare licăriri clipesc, ca niște ochi somnoroși, pe amândouă malurile. Un muget lung, răsunător, dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave: vaporul se oprește la Calafat. Orașul doarme sub straja lunii. Casele-nșirate pe costișa prăvălită spre Dunăre își aștern umbrele negre pe ulițile largi, tăcute, pustii. Schelă de grâne în timp de liniște, cetate de apărare-n război — Calafatul își are de mult paginile lui de suferinți și de glorie în istoria țării. […]

Asupra acestui oraș s-au aruncat cele dintăi obuze turcești în primăvara anului 1877. […] la glasul tunurilor din Vidin, ca la un cântec bătrânesc, deșteptător de amintiri mărețe, un dor adânc de luptă și de biruință tresări în inimile ostașilor din tabăra Calafatului. În ziua de 15 Mai, pe când cele două cetăți își încercau puterile, aruncându-și ghiulele peste valurile nepăsătoare ale Dunării, un obuz căzu și se sparse la câțiva pași înaintea Domnitorului Carol — „Ura!” strigă voios tânărul Voievod, ridicându-și chipul în vânt; un „ura!” puternic, mai răsunător decât bubuitul tunurilor, zbucni din pieptul tuturor oștenilor, și muzicele regimentelor intonară imnul național. […] La vechea cetate, care se grăbise să le-arunce cele dintâi bombe, […] privește astăzi, cu fală vulturul de pe monumentul Independenței.”

Notă: fragmentele din acest articol sunt citate din România Pitorească, de Alexandru Vlahuță și nu un text integral.

Pe data viitoare, la Călător din bibliotecă! Tot luni, peste două săptămâni, cu Alexandru Vlahuță, ne vom continua aventura din România Pitorească, pe Dunăre, la Desa.

Să aveți peisaje frumoase!

Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)