Ne apropiem de Hinova. Și, de pe vaporul în care încerc să vă urc, poveștile și peisajul din România Pitorească a lui Alexandru Vlahuță se văd altfel; sunt locuri noi, diferite de cele ale anilor 2000. Descrieri încântătoare, povești remarcabile, istorie, dar și legende ne apar în fața ochilor dacă privim acolo unde trebuie…
Și înainte de a porni motoarele mai stau câteva rânduri pentru a vă indica spre ce aș vrea eu să priviți cu atenție. Spre „dunga fumurie trasă de Valul lui Traian”! Din vremuri de demult, istoricii ar spune că din primii ani ai erei noastre, poate dinainte de secolele I-II sau poate din secolele IV-V, un val uriaș de pământ, cu șanț, pornea de la Drobeta, pe lângă Hinova, străbătea Oltenia și Muntenia, intersecta limes Transalutanus la Urluieni și își găsea celălalt capăt tocmai la Pietroasele. Se crede că acest val de pământ, numit și Valul lui Constantin sau Brazda lui Novac de Nord era parte dintr-un amplu sistem de fortificații ce trebuia să protejeze stăpânirile nord dunărene ale Imperiului Roman. Alte ipoteze spun că valul era al dacilor și îi proteja pe aceștia de atacurile cuceritorilor, ori poate rolul său era unul comercial, în trasnportul mărfurilor de-a lungul acestui spațiu carpato-danubiano-pontic. Vlahuță îl numește Valul lui Traian căci aceasta era o denumire generală, pe care oamenii din țara noastră o foloseau pentru acest fel de fortificații din epoca romană.
Brazda lui Novac, lungă de aproximativ 700 km, cu înălțime de 3 m, lățime de 17 m și șanț adânc de 2 m cu o lățime de 9 m, situat la nord de val, conform unor surse mai recente, se pare că ar fi avut cu totul alte dimensiuni în cercetările arheologice mai vechi, de la fața locului; Mișu Davidescu nota că lățimea reală a valului este de 90 m și înălțimea de 7 m, iar lărgimea șanțului de circa 60 m. Pornind de la aceste dimensiuni uriașe, frumoasa legendă populară a lui Novac aproape că poate fi luată în serios, mai ales că numele acestui val de apărare își are originile prin Evul Mediu, iar Novac a fost un faimos căpitan din armata domnitorului Mihai Viteazul. Iată cum sună legenda: „Demult, demult de tot, trăia prin părţile noastre un om înalt şi spătos, de lua bourul c-o mână de coarne, îi răsucea gâtul şi-l arunca jos, cum ai arunca tu pisica; dacă se huţupia puţin, scotea stejarul din rădăcini, ca pe un fir de ştir, iar dacă se lega peste brâu cu o funie, nu-l puteau trage cu ea jos nici o mie. Când năvăleau barbarii în ţară, se mânia foc şi pară; se-mbrăca-n zale, încălţa opinci de fier, îşi lua o măciucă de corn mai groasă ca pe picior, îşi mai încingea un paloş de oţel, ş-apoi la luptă, frate, apără-ţi glia cu dreptate; alunga pe barbari din ţară cum alungi epuri de la varză. Se bucurau bieţii români că le dăruise Dumnezeu un aşa uriaş, să-i apere de vrăjmaş, şi rămâneau stăpâni pe glia mănoasă, cu pâine gustoasă. Dar vremea trecea şi Novac îmbătrînea, puterea-i scădea. Se gândea că o să moară mâine-poimâine şi ce vor face urmaşii, fiii, nepoţii, românii cu toţi?! Vor fi cuceriţi şi robiţi. Şi-atunci s-a apucat Novac de lucru şi a făurit un plug din nouă mii de ocale de oţel, cu grindeiul dintr-un stejar sănătos, dar bătrân de veacuri şi gros cât butia, cu un cuţit de doi stânjeni şi brăzdar pe măsură. A-njugat 120 de perechi de boi negri, s-au aşezat lângă ei tot atâţia flăcăi şi atunci a pornit Novac să tragă brazdă adâncă şi lungă dinspre apus de soare, cam de pe la Dunăre. S-a apăsat zdravăn pe cormană, plugul s-a înfipt cam la doi stânjeni în pămînt, lăsând un şanţ uriaş spre miazănoapte şi brazda răsturnată spre miazăzi, înaltă tot cam de doi stânjeni, ca un dul înalt. Când năvăleau barbarii, aici se opreau; de după dul zburau săgeţile românilor ca albinele din stup şi n-aveau barbarii curaj a se-ncumeta să treacă şanţul.“
Acum, după ce v-am spus o legendă și v-am povestit despre un monument aflat în lista patrimoniului arheologic (și a monumentelor istorice) din țara noastră, ce mai pot fi găsite și astăzi (prin diferite porțiuni: în satul Bălăcița, satul Hinova, satul Livezile, satul Orevița Mare) putem porni la drum.
ROMÂNIA PITOREASCĂ de Alexandru Vlahuță
PE DUNĂRE
Corbul. Hinova
„Vaporul spintecă netezișul apei, aurit de cele din urmă raze ale soarelui. Îndărăt, orașul se pleacă, se cufundă-n valuri. Departe, spre miazănoapte și apus, munții, într-un nor de pulbere albastră, își ondulează coama pe poalele rubinii ale cerului. Malurile ies din apă într-o înclinare dulce, desfășurând lanuri de grâu în limpezișul zărilor. Peste toate-o moliciune, o pace dumnezeiască se lasă de sus.
Un deal din Serbia se culcă drept în calea Dunării. Ea, liniștită, cotește pe la capul dealului, bate-o bucată bună spre răsărit și se-ndoaie-n formă de potcoavă în țărmul românesc. În fundul acestei potcoave e Ostrovul Corbului, în care un război între ruși și turci, spun localnicii, ar fi lăsat corbilor de mâncare leșuri pentru trei ani de zile.
[…] Orizontul se deschide, se lărgește din ce în ce. Ochiul străbate adânc în plaiurile țării, pe lângă dunga fumurie trasă de «Valul lui Traian», care, pornind din coasta Hinovii și tăind spre răsărit dealul Stârminii și viile Oraviții, se-nfundă, dincolo de Padina, în inima Olteniei. Soarele-a asfințit. Aerul miroase a pământ ars, stropit de-o bură de ploaie. Drumuri albe se pleacă din sat, legând viața de pe pământ cu drumul mișcător al apei. Copacii, casele fug, se șterg ca niște năluci în urma noastră. Farmecul nopții se-ntinde ș-astâmpără toate zgomotele pământului. […]”
Notă: fragmentele din acest articol sunt citate din România Pitorească, de Alexandru Vlahuță și nu un text integral.
Ne întâlnim iar, la Călător din bibliotecă, luni, peste două săptămâni. Îl avem invitat pe Alexandru Vlahuță și ne va povesti aventura sa din România Pitorească, pe Dunăre, la Ostrovul Mare printre ruini.
Să aveți peisaje frumoase!
Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)
Frumoasa relatare.
Mulțumesc Adriana!