Dacă alții au scris despre prima lor mutare, la propriu, eu o să vă scriu despre prima mea mutare… temporară. Vă voi povesti despre prima călătorie lungă, peste noapte, pe soare, dar și pe vreme rea, la ocazie, în locuri nemaiumblate până atunci de mine.
Era cândva în vara anului 2005 și primeam de la Marinela provocarea de a merge în nordul Bucovinei, într-un sat aflat la câțiva kilometri de granița cu Ucraina, să mănânc cireșe.
Nu cireșele erau de fapt factorul care m-a convins să fac acest drum, ci faptul că nu mai fusesem în Bucovina până în acel moment și avea să fie o mare provocare drumul.
Hai să vedem cum a fost drumul. Cum harta zicea că am mai mult de 700 de kilometri de parcurs pe ruta aleasă (Timișoara – Oradea – Cluj – Bistrița – Suceava – Rădăuți și încă 30 de km spre nord de acolo), am horărât că o oprire la mijlocul drumului ar fi foarte bună. Așa am și făcut, am stabilit opriri atât la dus, cât și la întors, în Cluj, la cămine în Observator. Cristina era o amică care a pus un pat la dispoziția călătorului, îi mulțumesc!
Plec seara din Timișoara, noapte sunt în Cluj. Dimineața următoare, pe jumătate adormit, plec de la primitorul cămin să continui drumul. Aflu că 2 autubuze mă vor duce din Observator pînă la ieșirea din Cluj spre Bistrița (via Dej). Dar lucrurile nu aveau să fie așa simple, că eu adormit și obișnuit cu compostoarele automate din Timișoara, am crezut că nu am compostat biletul și l-am compostat de 2 ori. Schimb autobuzul și ghici ce? Controlorii nu erau adormiți și găsind un accent diferit de-al localnicilor, au găsit de cine să se lege. Eu compostasem un bilet în 2 autobuze… de 3 ori :D Amendă și plată pe loc, parcă 200 000 (erau încă în vigoare lei vechi).
Prima mașină mă duce spre Bistrița, dar îmi face capul calendar. „Cine te duce la ocazie, fără bani, măi băiete, măi?”. Tipul venise în Cluj să cumpere o mașină de la târgul auto din urbea transilvăneană și apoi să o vândă, mai scump, în Bistrița. Era primul care voia să îmi țină prelegeri despre autostopul care nu respectă „regulile” știute de el.
Bistrița, prin mașină mai departe. Avea să fie un drum foarte frumos, mai ales că ajungeam pe lângă unele locuri dragi. În iarna precedentă fusesem la Bucșoaia, la tabăra de acolo. A fost un eveniment genial, marca BEST la care frigul din camere ne-a forțat să creăm o atmosferă de distracție cum rar am mai găsit ulterior. Tot atunci am fost și la Voroneț. Iarăși, rămân detaliile sunt pentru povești în jurul halbei cu bere.
Trec de Bucșoaia, peste tot sunt păduri. Păduri într-una, până când, brusc, se deschid zările. Eram în pasul Tihuța. A fost un sentiment superb, întunericul pădurilor era brusc înlocuit de lumină și soare. Sunt curios cum o să îl percep la reluarea aceluiași traseu, după mai mulți ani :)
Fără peripeții ajung în Suceava, de acolo în Rădăuți, și la fel de simplu până la destinație. O zi și jumătate am stat acolo, vizitând împrejurimile și rudele Marinelei, cea care mi-a dat ideea călătoriei. Era maximul cât puteam sta atunci, că trecea weekendul și trebuia să ajung înapoi în Timișoara.
Returul avea să fie mai fain, că din Suceava începe ploaia. Urma să trec prin Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei. Și eu aveam umbrelă (la vremea respectivă nu aveam echipament de calitate pentru călătorie și încă foloseam umbrela) și cum la plecare vremea a fost călduroasă, am luat doar un pulover, și ală nu gros. Iar la traversarea munților trebuie să recunosc că nu era cald. Mai si ploua, iar umbrela nu mă ferea complet de ploaie. 2-3 tricouri erau pe mine și puloverul, dar tot nu era de-ajuns. Tipii care m-au dus până în Vatra Dornei au fost mai mult decât pesimiști în legătură cu șansele mele de a ajunge la destinație, în condițiile impuse de mine. Și cu atât mai mult eu mă încăpățânam deveneam mai perseverent în a atinge obiectivele cu care plecasem la drum.
Era ca într-o operă de-a lui Caragiale:
Șoferul: „Cine ti ia măi băieti, măi!?”
Eu: „O mașină”
Șoferul: „Dar cine ti ia măi băieti, măi, și fără bani?”
Eu: „Doar de o mașină am nevoie. Una tot oprește”
etc. etc. cam o oră a durat discuția care a atins la un moment dat și ideea de a merge la gară și a negocia cu nașul, lucru care eu nu voiam să îl fac. Eu pornisem la drum și nu mă opream într-o mică piedică.
După ceva așteptare în frig, se apropia noaptea și noroc că oprește o mașină. Mergea la Bistrița și mă anunță că a trecut până acolo de vreo 2 ori pe lângă mine, iar a treia oară era cu noroc. Era un Mitsubishi. Cald și bine, mergea și repede. Mă rog, atât cât permitea drumul de la acea dată, că era ca după borbardamente și slalomul printre gropi mai dădea și greș :) Îmi pare puțin rău pentru mașină, dar drumul a fost plăcut.
Marea revelație aveam să o trăiesc în Bistrița. Mă lălase undeva prin centru, și deși era ora 11 noaptea și eu mai aveam sute de kilometri, trăiam 2 mari schimbări (pozitive):
1. era cald și bine afară
2. oamenii vorbeau pe limba mea, mă simțeam ca și acasă. Sigur are legătură și cu punctul 1, dar eu simțeam că e un mediu mult mai primitor, aici oamenii îmi păreau prietenoși și calzi.
Îmi cer scuze celor care mă cred șovin când zic asta, dar exact așa gândeam în acel moment. Am prieteni buni în toate părțile țării, inclusiv în/din Moldova, și îmi place de ei, dar în contextul de atunci așa simțeam. După ce în Moldova mai mulți încercau să mă convingă că nu am șanse de izbândă și negativismul lor era amplificat de frigul pe care îl simțeam, aici nu mă mai loveam de aceleași piedici.
De acolo prind o mașină direct până în Cluj, înnoptez și a doua zi plec spre casă. Mașina care m-a luat din Cluj mă duce până în Arad și nu scap nici de o ciorbă și câțiva mici puși în joc de șofer. Eu mersesem la un izvor și el a venit după mine să mâncăm cu toții. Interesant și fain momentul, îți dă de gândit că un străin poate fi o foarte bună companie, poate fi o gazdă excelentă cu un necunoscut.
Nu mai e cazul să zic că ajung cu bine în Timișoara.
Erau mai multe premiere:
- prima călătorie cu drum așa lung
- prima călătorie la ocazie, peste noapte
- prima călătorie pe ploaie, soare (în care nu țineam cont de starea vremii)
Vreau să trag o concluzie din toată povestea cu care sper că nu v-am plictisit (darul meu de a povesti nu excelează :D):
Oricâte piedici întâlnești în drum, nu te opri.
Perseverează, trage mai departe și vei ajunge la rezultatele dorite. Presupunând că avem de-a face cu oameni cu discernământ care știu totuși ce e bine și ce e rău, perseverența poate duce pe oricine înainte. Mulți au tendința să renunțe la greu, să dea înapoi. Unii chiar cedează psihic.
Eu mi-am demonstrat că pot învinge, că pot să îmi depășesc limitele, să depășesc niște mentalități poate greșite și niște prejudecăți. Acel drum a însemnat mult pentru mine și pentru evoluția ulterioară.
În final vreau să doresc fiecăruia dintre voi măcar un astfel de drum (ideea lui), în care să simțiți că ați putut învinge orice greutăți găsite pe drum! Drum liber!
Motivul pentru care am participat la concursul „prima mea mutare” organizat de Leoni Mutari si Transport mobila este că îmi place ideea unei firme de relocări și îmi trezește amintiri plăcute: am avut o mică aventură cu final foarte fain, mai demult, în Budapesta, cu un tip care lucra la o firmă ce se ocupa de același lucru (dar este o altă poveste, de spus în timpul unei sesiuni de berit). Povestea de mai sus voiam să o împărtășesc de mult timp, iar ocazia aceasta vine ca o mănușă pentru a prezenta. Cum dicționarul poate lăsa loc de interpretări cuvântului „mutare”, am jonglat și eu cu sensurile cuvântului; chiar dacă „gramatical” se încadrează în reguli, decizia de a accepta articolul în concurs va aparține celor de la Leoni Transport :)
Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)
Felicitari. Sper sa am si eu timp de o astfel de excursie… de la Bucuresti la Timisoara :D
@Kiwi Sedentarul Drum bun să ai și să ne spui și nouă cum merge drumul și ce ai găsit în calea ta :)
Am luat si eu pe cineva asa ca tine, era un norvegian; de la o statie de benzina de langa Roma, voia sa mearga la Milano, dar afland ca merg pana la paris si-a schimbat gandul si a venit cu mine la paris, l_am lasat intruun parc sa se odihneasca, ptr ca nu a vrut sa vina la noi(eu insurat cu 2 copii)sper ca ia priit calatoria!