Se spune că atunci când vrei să ascunzi foarte bine un lucru, e indicat să îl lași cât mai la suprafață cu putință.
Aflată într-un oraș despre care lumea a auzit deja destule, mănăstirea din Strehaia nu mai trezește demult interesul trecătorilor grăbiți de pe E70.
O găsim la câțiva zeci de metri de drumul european ce leagă Timișoara de București (Timișoara – Caransebeș – Orșova – Drobeta Turnu Severin – Strehaia – Craiova – Pitești – București), undeva în județul Mehedinți și mult prea la vedere pentru a fi observată.
Mănăstirea Strehaia este doar o altă construcție din nu știu ce secol, care nu mai are cui să-și spună povestea. Mai contează că face parte dintre cele mai originale creații ale școlii muntenești din secolul al XVII-lea? Că are altarul orientat 42 de grade spre sud, turlă dreptunghiulară situată deasupra pronaosului, turnulețul de acces la turlă este pe latura sud-vestică, iar cafasul domnesc face legătura cu casa domnească printr-un cordidor suspendat? Ce să mai vorbim de ruinele palatului domnesc, care au fost restaurate de curând?
Iar orașul? Știe, oare, cineva că își are începuturile ca așezare, înainte de sec. al X-lea? Știe, oare, cineva că a fost reședința provizorie a Băniei de Severin (sec. al XIV-lea), a Băniei de Mehedinți – condusă de Mihai Viteazul (1582-1588), reședința temporară a capitalei Țării Românești (septembrie 1601 – martie 1602)?
Și câte ar mai fi de povestit! Nu o spun doar eu; un domn pe nume Nicolae Iorga se oprea și el, la un moment dat, în Strehaia, în călătoriile sale prin țară și nota:
„[…] Marele sat e la vreun sfert de ceas de la gară. Îl alcătuiește un șirag de case, dintre care unele au tipul gorjan; se văd și de acelea al căror părete din față înaintează pe o lature, mîntuindu-se cu o fereastră.
Mănăstirea de odinioară e acum biserică din mijlocul Strehaiei, biserică foarte bine păstrată și îngrijită. Pe acest loc supt dealuri, în mijlocul unor păduri din care au rămas numai pîlcuri, un întîi lăcaș de rugăciune fu întemeiat de aceiași boieri cari sînt ctitorii Bistriței: Craiovesti de pe la 1500. Chipurile lor se văd pe păreții bisericii celei nouă: întîi banul Barbu, de la care se și cheamă Livadă Banului unul din paminturile incunjuratoare, ce a fost în zestrea veche a mănăstirii, apoi frații săi, vornicii mari, Pârvu și Danciul. Dar, peste vreo sută cincizeci de ani, la 1645, Matei Basarab a făcut o noua zidire, înlăturînd și temeliile celeilalte, care va fi fost cu totul darâmată.
El a pus să se înalțe turnuri că acela, stavechi și neobișnuit de mare și puternic, pe care-l dresese la intrarea mănăstirii din Cîmpulung. Unul din ele stă și aici deasupra intrării, celălalt e turnul bisericii, așezat deasupra pronaosului și făcînd astfel parte din fațadă. Această fațadă a fost apoi tencuită și netezită, puindu-i-se înainte, la 1826 poate, cînd cu noua zugrăveală, un pridvor deschis, cu arcadele răzimate pe zece stîlpi în cinci colțuri. Dar pe laturi se recunosc încă aceleași podoabe de zimți, de ciubuce simple, de ocnit.”
Cine suntem noi să îl contrazicem pe marele Iorga? Te invităm să calci pragul Mănăstirii Strehaia și să descoperi istoria locului pe lângă care ai trecut de atâtea ori fără să o știi.
În 2012 să ai drum liber, călătorule!
Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)
Mi-ai trezit niste amintiri din copilarie :)
Cand eram mic mergeam la bunica din Oltenia si de cand ajungea trenul si pana venea „rata” de ora x catre satul ei pierdeam vremea prin Strehaia cu parintii. Neaparat una din plimbari ne ducea catre Manastire. Si la fel si la intoarcere, pana venea trenul mai vizitam ruinele inca o data.
Sa tot fie vreo 15 ani de cand nu am mai trecut pe acolo….
Multam!
Salutare Mircea,
Amintirile din copilarie sunt unice si pline de farmec ca si locurile in care s-au nascut.
Ne ia ceva timp sa crestem, sa ne departam de ele, sa avem impresia ca le-am uitat, pentru ca intr-un moment anume sa revina cu putere, te miri din ce coltisor.
Strehaia e doar unul dintre sutele de obiective care abia asteapta sa se cuibareasca si in amintirile noilor generatii, chiar daca trenurile opresc mai rar iar „rata” nu mai duce catre sate.
Numai bine, Mircea si sper sa ajungi cat mai curand in Strehaia.
Acum ceva ani am vizitat si eu aceasta manastire si omul de se ingrijea de bunul mers din cetate ne-a povestit una alta despre grandioasa constructie.
Unele mai adevarate unele mai inflorite dar toate erau foarte interesante.
Una din acele povestioare era „”De ce are altarul spre sud?””
Expicatia a fost pe cat de bizara pe atat de credibila. ” A fost construita noapte si in taina mare ca sa ii poata deruta pe turci in invazia lor pe pamanturile romanesti. Stiind ca un foarte bun reper era alatarul bisericilor indreptat spre rasarit””
astazi mi s-a facut dor de mine.de mine vali copilul, nepoata lu’ daica vica din Parlita, sora lu’ diana. nu stiu ce mi-a venit…poate din cauza ploii…copil fiind mi-am petrecut fiecare vacanta de vara la ‘maia’, peste deal de strehaia langa baltaneasa ca strehaia inseamna pentru mine copilarie, lipsa de griji….sa tot fie vreo 20 de ani de-atunci……..