Dacă nu știați încă, în Timiș se găsește singurul sat circular din țara noastră: Charlotenburg; mai apare și cu numele românesc Șarlota, cu variația neamțească Charlottenburg sau numele maghiar Sarlotavar. Cu un vechi prieten am călcat mașina hibridă și am plecat la drum, să descoperim împreună satul ascuns după dealurile cu același nume. La fața locului am găsit și personajul nostru principal: un cocoș cu pene lungi și colorat fix în 49 de nuanțe.

Ca să eliminăm dubiile despre cum s-ar citi (cu „c” sau cu „ș”), eu cred că numele ar trebui să se citească la început cu „Ș”. De ce? Deși nu am idee de ce nație era Charlotte, soția guvernatorului de Timișoara, contele Karl Ignaz Clary-Aldringen, căci de la ea vine numele satului, într-o hartă veche din anii 1775 numele este trecut „Scharloden Burg”. Iar după regulile limbii germane, „sch” se citește întotdeauna „ș”. Mister rezolvat.

O mare parte dintre informații provine de pe site-ul sarlota.de, realizat și cu multă muncă întreținut de către domnul Erhard Berwanger. Mulțumesc și felicitări!

Am avut cu mine un ușor Canon EOS 100D și un obiectiv tare bun, un Sigma 70-200 de la F64 cu care am putut să surprind viața satului, așa cum e ea în anul 2014. Sper să vă placă fotografiile de mai jos.

Satul rotund Charlotenburg

Motivul pentru care merită a fi văzut este în special arhitectura satului, după cum spuneam, unică la noi. Mă refer doar la partea veche, centrală a satului, nu la construcțiile mai noi care strică armonia. Pe lângă așezarea circulară a caselor veți descoperi cu plăcere construcțiile vechi, parcă neatinse decât de trecerea uneori nemiloasă a timpului. Marea lor majoritate s-au păstrat destul de bine de-a lungul anilor, iar în mica localitate timișeană vă veți simți ca pe vremea baronilor care stăpâneau odinioară aceste locuri. Biserica a fost la început de 2000 renovată, iar locul ei este unul de cinste, în mijlocul cercului.

Dacă aveați dubii că e chiar rotund, iată cum se vede din satelit. Mulțumim Google.

Satul e foarte mic, a fost întemeiat în 1771 de către 131 de coloniști germani, în timpul celui de-al doilea val de colonizări germane. De-a lungul următorilor cincizeci și ceva de ani, satul și-a schimbat mai mulți stăpâni: a fost cumpărat de mai mulți nobili, ultimul dintre ei, cel din 1838, a fost baronul Sina György.

Chiar dacă la Budapesta nu s-au păstrat documentele despre realizarea hărților, se pot citi multe informații direct de pe hărți. Chiar și acum se știe împărțirea loturilor, ce numere aveau casele în acei bătrâni ani 1770-1780, cine stăpânea casele și chiar livezile cu pomi fructiferi. Temeinicie nemțească, ce să mai zicem noi?

Johann Kaspar Steube era un pantofar german, apoi scriitor, învățător, chiar și translator. În primii ani de existență ai satului a fost detașat în zona de vest a Banatului pentru a ajuta. Într-una dintre scrisorile sale trimise din Timișoara, în 5 martie 1779, el scrie: „Acest sat este singurul sub formă circulară (chorographie). În mijlocul satului se găsește o fântână acoperită cu apă foarte bună. În jurul fântânii se găseşte o plantație de duzi în spatele căreia se găsesc casele, acestea având în curte grajdul și șura. Apoi urmează grădina unde se găsește plantată viță de vie. Nicio casă nu este nici cu un deget mai înaltă ca alta și nici cu un picior mai distanțată una față de alta, având un stil foarte frumos simetric; la fel și cele patru intrări în sat – au aceeași distanță una față de alta„.

O altă hartă, din 1821 ne spune că drumurile de acces s-au schimbat, din patru s-au făcut trei, așa cum există și în zilele noastre – vedeți în harta din satelit pusă mai sus. Iar în sat exista deja o școală și o fabrică de bere. Păi ce să bea șvabul Joseph Zweeng, unul dintre proprietari, seara când se întorcea de la muncă? Doar nu apă chioară de la fântâna aflată în mijlocul pieței centrale, chiar acolo, între duzii cei înalți?

Dacă vă întrebați câți oameni puteau locui în acest mirific sat, iată o evidență simplă păstrată peste veacuri:

• 131 de locuitori în anul 1771 (an în care la Reșița austriecii dădeau drumul la fabrici și furnale)
• erau 362 în anul 1848
• după cel de-al doilea război mondial au rămas 208 oameni (1948)
• A urmat o ușoară revigorare în timpul comunismului timpuriu, erau 227 de suflete în anul 1973
• Continuarea probabil o intuiți: trista depopulare masivă din anii 1980-1990 urmată de transformarea unora dintre case în locuințe de vacanță.

Hai să vedem și cum ajungem la Charlotenburg fiindcă de la mijloc de Timișoară sunt fix 43 de kilometri până la destinația noastră: ieșim din oraș spre nord, pe Lipovei, continuăm prin Dumbrăvița și ținem drept drumul care în luna aprilie străbate pe alocuri largi câmpuri cu rapiță. Vom trece și pe sub autostradă, iar după mai vreo 15 kilometri facem dreapta în Mașloc. Acolo vom vedea deja indicatoare minunate care anunță la 8 kilometri „Situl rural – Satul Charlottenburg„, spre dreapta. De aici drumul se cam strică, nu vă grăbiți și admirați mai mult peisajul. Mai avem de trecut și de satul Remetea Mică, iar pasul următor este chiar la Charlotenburg. După cum vedeți, numărul de „t”-uri variază în funcție de cheful celor care au făcut hărți ori indicatoare (corect este cu doi T) :)

Biserica satului, renovată în 2001:

Satul e tare liniștit, parcă nimic și nimeni nu ar fi îndrăznit să curmeze liniștea. Și bine făceau, era așa de bine acolo! În fața caselor verdeața te ademenea, păcat că a plouat în acele zile, poate chiar o încercam.

Din mijloc e greu să îți dai seama că ești într-un sat rotund. Doar drumul curbat și casele care îl urmează trădau vechea structură.

Câțiva duzi bătrâni pare că au supraviețuit. Că sunt chiar din anii 1800 sau puțin mai devreme, nu știu, dar într-adevăr aveau o vârstă onorabilă.

Unul dintre magazinele satului era închis la orele 11.

În fața unei case, doi căței dormitau. Le plăcea liniștea.

Tinerii aceștia erau prea simpatici ca să îi ratez. Priviți ce fețe expresive au:

În urma lor venea și un alt cățel, unul grăbit.

În mijlocul cercului era și școala veche, cea care știm că exista în 1821.

Tot la mijloc e și cișmeaua aceasta.

În jurul bisericii se observă lucrările de canalizare, sunt trase deja conductele.

Mergând pe iarba umedă am auzit și ceva sunete. Dintr-o curte venea zgomot de izbitură, două metale se ciocneau. Mă apropii și găsesc un localnic ocupat și preocupat cu bătutul coasei. Salut, cer voie să intru în curte. Îi spun cine sunt, ce fac și că mi-ar făcea plăcere să imortalizez momentul. Omul e de acord, precizând că el este mai modest și gospodăria e mare, iar de când a rămas singur viața e mai grea. Foarte simpatic și primitor!

Până acum v-ați prins că al nostru cocoș e doar un pretext să vă povestesc despre sat, da? :)

Dar hai totuși să vedem și pe mândrul biped, Cocoșul din Charlotenburg:

După prima ședință foto cu cocoșul nostru din Charlotenburg am descoperit pe cei doi copii, așa că am fost ocupat să le fur un fir din viață alături de expresia feței. Vine și cățelul cel negru, iar vizita în curtea localnicului de mai sus, cel care își bate coasa, e tot aici. Descopăr că există și aici o biserică baptistă, și ghiciți pe cine găsesc în fața ei? Exact, pe viteazul nostru cocoș!

Cu ușoară tristețe, dar cu o deosebită încântare și recunoștință că șvabii au lăsat în urmă o minunăție ca aceasta, ne luăm la revedere de la Charlotenburg și plecăm. Dar mi-am promis că voi reveni, cu chef de plimbare. Desigur și cu noi povești bănățene pentru voi!

Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)