Pe vremurile de demult, șcheienii trăiau o viață bună lângă Cetatea Kronstadt, nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat Brașovul de astăzi. Fiind la margine de Imperiu, la Brașov se vămuiau toate mărfurile care treceau munții. Se zice că sașii erau cam comozi, așa că lăsau unele activități de comerț, mai grele, pe seama locuitorilor din Șchei. Lucrul acesta a adus bunăstarea în mica localitate de la marginea cetății. Astăzi poartă numele de Șcheii Brașovului și este parte a urbei ardelene, păstrând cu sfințenie, în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae”, dovezile trecerii veacurilor și a rolului esențial al Șcheilor, în păstrarea limbii române în Ardeal: acolo s-a înființat Prima Școală Românească.

De ziua națională a României, 1 decembrie 2012, vă propuneam în fruntea listei de recomandări cu obiective turistice, Muzeul „Prima Școală Românească” din Șcheii Brașovului. Ne-am amintit de ea și duminica trecută, la Radio România Actualități, în rubrica noastră săptămânală din cadrul emisiunii Ca Pe Roate. A fost suficient pentru a ni se face poftă de o nouă vizită în Șcheii Brașovului. Florin vorbise cu domnul Oltean la telefon, pentru a fi siguri că-l vom găsi acolo. Am dat sfoară în țară că acceptăm cu noi în trupă și alți curioși și ne-am întâlnit în Piața Unirii. De-al nostru, din lumea turistică, a mai fost George! …Și, ca să-i arătăm domnului profesor că aducem noroc și belșug, deodată cu noi a sosit la muzeu și un grup de seniori.

Două generații foarte diferite au luat loc în băcile lui Anton Pann, au admirat miracolul tiparului coresian și-au ascultat povești din biografia Mitropolitului Andrei Șaguna. Pe lângă acestea, la fiecare pas, la fiecare obiect expus în muzeu, ghidul, custodele și cercetătorul de zeci de ani al muzeului, Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean este în stare să ne spună câte o legendă, câte o poveste, câte un adevăr istoric sau vreo o noutate culturală nemaiauzită.

Cum ziua aceea a noastră a fost minunată, ne-am gândit că v-ar plăcea și vouă să citiți fragmente din călătoria prin secolele vechi șcheiene. Pentru astăzi am pregătit cinci povești mai puțin spuse sau scrise în afara muzeului. Pereții de zid ai primei Școli le-au auzit de atâtea ori, însă pereții aceștia virtuali se lasă mai greu cuceriți de Școala pentru iobagi, găitănarii din Șchei, lada făcliilor, podul bisericii sau de blestemul lui Cantacuzino. Acestea vor face subiectul acestui articol.

1. Școala pentru fii de iobagi

Stăm jos în bănci, după ce a sunat clopoțelul, iar domnul profesor ne vorbește despre Șcheii Brașovului și ne spune că pe aceste meleaguri s-a născut Prima Școală Românească. Știm cu toții aceasta, dar poate că trebuie spus de atâtea ori până ni se va înfiripa adânc în conștiință! O întrebare școlară ne face să fim interactivi cu dascălul nostru: „Știe cineva de când datează școala?”. Ne îngrămădim să numim secole, ani… iar replica domnului Oltean ne tai din elan. „Că eu habar nu am!”.

Până nu de mult, Istoria învățământului considera că începuturile Primei Școli Românești sunt din secolul al XVI-lea. Scrie în aceasta, la pagina 262, că în Șchei este o Școală Umanistă de Slavonie pentru fii de iobagi. Dar „ce fii de iobagi or fi văzut ăia, pentru că, cel mai sărac șcheian, în secolul al XVI-lea, avea trei mii de oi”? Explicația faptului că șcheienii erau oameni bogați își are originile prin anul 1264, când Brașovul primește drept de etapă și depozit. Asta însemna că orice marfă, de oriunde venea, se oprea la Brașov. Domnul profesor întreabă clasa încă odată: „Și cine credeți că o transporta?”. Șcheienii desigur, pentru că sașii erau foarte comozi la acest capitol. Ei deveniseră niște negustori pricepuți și cunoșteau zona balcanică mai bine decît își cunoșteau propria casă. Făceau negoț, și-n felul acesta au devenit oameni bogați!

Pentru a încheia misterul datării școlii, documentele – care se cunosc în prezent – amintesc, în Cronica bisericii, că „s-au zidit sfânta biserică și școala la 1495” (forma în care se află și acum, în stil gotic, este cea din 1495), iar în Bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea, din 1392, se amintește de prezența unei școli ortodoxe (ceea ce, probabil, îl deranja) pentru că se instalase în zonă, Episcopia Strigonului (catolică). Ce școală trebuie să fi fost atunci, de atrăsese atenția Papei!

Cu gândul că mâine-poimâne se va mai descoperi un nou document care să completeze misterul apariției școlii din Șchei, continuăm prima lecție, primind o listă de manuale obligatorii.

Primul, și cel mai important, este un Manual de Școală din veacul XI-XII, numit Omiliar. Are doar 700 de pagini, și aduce aminte elevilor să nu se mai plângă de actuala lor programă școlară.

Domnul profesor continuă: „Mă gândeam cine venea să învețe după un asemenea manual. Și-am găsit (de ce tot zic că am găsit? am încă trei camere necercetate; și tot timpul găsesc) …și-am găsit un catalog de elevi. Eu cred că cel mai vechi din țară. Ce crezi că am aflat din catalog? Era un singur profesor, Ioan Duma se numea, și-avea (a scris cel mai vechi manual de psaltichie din țară și l-a tipărit la București în 1751) …și-avea 110 ciraci.” Erau 110 elevi, discipoli, la un dascăl. „Și cel mai tânăr avea vârsta dumneavoastră, adică 20 de ani.”

Mărturiile din secolul al XVIII-lea cu privire la felul de predare sau manuale de școală ,sunt foarte diversificate. Nu te aștepți să descoperi un „manual de școală care se cheamă Macrobiotica, secretul de a lungi viața – manual de școală de la 1844”, un Manual de școală de pravilă de comerț de la 1837, de legi comerciale, existent în două limbi: germană și română, iar din secolul al XVI-lea, Învățăturile lui Ioan Gură de Aur, ca manual de școală, Învățăturile lui Efrem Siru și Învățăturile lui Ioan Cantacuzino (împăratul bizantin care s-a călugărit și a scris o carte împotriva mahomedanilor).

Cu o listă de manuale în bagaj și cu lecția aproape încheiată, am lăsat pentru finalul acestei povestioare cele trei titluri pe care le primea un absolvent din Prima Școală Românească. Erau date de durata studiului și a pregătirii pe care acesta o făcea. Astfel, un cirac care stătea în școală trei luni, devenea gotman, un fel de notar. La noi, termenul se folosește pentru biserică și este de origine germană: gott și man, adică omul lui Dumnezeu. Era un fel de administrator al obștei, având în grijă și averea obștei, dar și pe cea a bisericii. În acele vremuri, între biserică și obște era o fuziune. Elevii mai merituoși, care stăteau șase luni în școală, deveneau dascăli. Dascălii erau și cantori ai bisericii, dar și profesori în școală, rolul lor în comunitate fiind unul deosebit de important. Totuși. școala putea dura și nouă luni. Cea mai silitoare categorie de ciraci, care stătea nouă luni în școală, era cea a preoților; ei deveneau popi – li se zicea popă și nu preot, cuvântul preot intrând în vocabularul românesc ceva mai târziu, odată cu influențele franceze asupra limbii noastre.

Dar să nu credeți că școala se făcea, în veacurile XVI-XVIII, cu mare ușurință. Se plătea mult pentru acest privilegiu și nimeni nu-și permitea să irosească atâtea resurse degeaba. Veneau, în Șchei, elevi de te miri de unde; dar erau bine aleși cei care urmau să devină notari, dascăli sau popi. Din tot satul se alegea, pentru a fi trimis la studii, cel mai bun om și aducea cu el, la școală o „găleată cu grâu, un car cu lemne și bani… 4 florini. Cu patru florini se cumpărau trei patru boi”, ne spune domnul profesor. Nu oricine venea la școală! Și interesant este că „nu plătea elevul, nu plătea nici tată-su, plătea tot satul. Și eu am racle întregi așa… de stipendii de la cei care, venind din satul nu știu care, trebuia să se întoarcă în sat. Se făcea stipendiu („STIPÉNDIU, stipendii, s. n. (Înv.) Ajutor în bani acordat unui elev sau unui student sărac, bursă”) cu obștea, ca să se reîntoarcă, și dacă nu se reîntorcea, atunci trebuia să plătească familia, părinții, tot ce au dat ei pentru școlarul respectiv.”

2. Găitănarii din Șchei

S-a găsit între cele 6000 de cărții vechi din Prima Școală Românească și povestea unui localnic pe care sătenii l-au trimis la Anvers, în Belgia. Povestea ne miră și ne îndeamnă să ne întrebăm ce să facă un șcheian la Anvers? Apoi aflăm că s-a dus trei ani se zile să învețe să taie pielea, ca apoi să facă găitane; adică să învețe să taie pielea după modele și să învețe ornamentarea hainelor. Cu siguranță de aici au deprins șcheienii podoabele și ornamentele alea frumoase ale Junilor, costumele lor fiind de o frumusețe deosebită. Dar, mai important, este că așa descoperim cum de, cei mai mari găitănari, sunt șcheienii. Povestea spune că numai aici se făceau găitane, iar Brâncoveanu lua pentru toată armata lui găitane făcute în Șchei.

„Dacă auziți că pe cineva îl cheamă Găitan sau Găitănaru, să știți că e Șcheian, ori că vrea să dovedească sau nu!”, ne învață domnul profesor, în secret.

3. Lada făcliilor, banca șcheienilor

Vă spuneam mai sus care era unul din secretele bogăției șcheienilor (negoțul). Însă mai aveau unul: „un sistem pe care nu l-ați întâlnit nicăieri în țară. O să vedeți, sus la etaj, o ladă mare, din metal. Îi zice lada făcliilor.” Domnul profesor ne tulbură mirarea cu intrebarea: „De ce?”. Pentru că era pusă în fața altarului și orice cetățean, oricâți bani avea în buzunar, atunci când venea la biserică îi băga în ladă. Înainte de a pune banii în ladă, omul își aprindea o lumânare, își făcea rugăciunile și depunea banii. Nu-i număra nimeni și îi puneau singuri acolo. „Când avea nevoie de bani se ducea la ladă, deschidea lada, aprindea făclia, își făcea rugăciunile și lua câți bani avea.” ne lămurește dascălul nostru. „Și era banca lor. Și asta o întrebuințau tot timpul. Și ei erau tot timpul plini de bani!”. Ne cam tenta gândul să folosim și noi lada făcliilor…

4. Ce mai țineau Șcheienii la Sfântul Nicolae?

Se știe despre Sfântul Nicolae că poartă un nume care „se ticluiește «biruitor de popor». Și cu adevărat s-a arătat biruitor al răutății, așa binevoind Dumnezeu spre folosul de obște al lumii.” Acesta este un adevăr valabil și-n Șcheii Brașovului, căci Biserica „Sfântul Nicolae” s-a arătat biruitoare a tuturor relelor venite asupra ei și asupra obștei sale. Și iată cum lucrul acesta se adeverea pe vremea năvălirilor tătare:

„Dacă vă duceți în turnul bisericii, găsiți mai multe nișe. De ordinul zecilor. Fiecare nișă este o stradă din Șchei. Acolo își țineau șcheienii tot ce aveau perisabil acasă, dar mai ales slănina, toate produsele porcului… le țineau în nișa respectivă din turnul bisericii. Cum auzeau că vin tătarii, că vin turcii, zideau ușa de intrare și fugeau în munți. Așa le era asigurată bunăstarea. Același lucru se întâmpla cu cărțile, cu documentele, ei nu le țineau în biserică niciodată. Numai cărțile de care aveau, diurn, nevoie de ele stăteau în interiorul bisericii. Pe restul le țineau în turnul bisericii.”

Așa s-a întâmplat și în 1683: „Se auzea că vin tătari. Speriați că vin tătarii, și-au zidit turnul. Și în povești se știe de o ladă plină cu documente și cărți de mare necesitate pentru orașul Șchei, ladă de lăturoi (scânduri mari). Vă dați seama, de vreo doi-trei metri lada aia, greu de urcat în turn… și le-au zis sașilor «luați-o și o protejați că dacă vin tătarii…». Sașii au primit-o, că erau în relații bune, dar au uitat de ladă; iar când Brâncoveanu a venit aici, a aflat că lada nu mai există!” ne spune domnul Oltean. „S-a dus el la Cetate, nu există… Lada nicăeri. A dispărut cu documentele de mare necesitate pentru orașul Șchei. Atunci, Brâncoveanu l-a trimis aici pe David Corbea care era șcheian, dar îl folosea în cancelaria lui, în relația cu rușii și cu alții.”

„David Corbea a venit la fața locului să cerceteze care-i cauza, să-i raporteze lui Brâncoveanu”. Și contată acesta că «În timpul acestui protopop (Staicu, anul 1680) au mers tătarii asupra Beciului (Vienei) pentru ajutori turcilor. Şi trecând aceşti tătari prin Ţara Bărsei, s-au făcut mare spaimă între oameni şi cine ce au avut au dus în Cetate. Aşijdere au dus şi toate sculele (bunurile) bisericii. După ce s-au potolit acea spaimă, iar au adus acele scule la biserică şi fiind la o ladă de lăturoi multe scule şi scrisori şi hrisoave, nu au băgat în visteria bisericii, ci au pus unde străng prescurile, ca să stea acolo pănă a doua zi, căci fiind grea, nu o au putut sui în visteria bisericii şi necăutand de acea ladă, nici mai întrebând pană la anul, socotindu-să,  precum s-au pus alte lucrui la visterie, să va fi pus şi această ladă, fiindcă acest prot. Staicu au avut purtare de grije la acest lucru şi aşa din nechiverniseală sau din vicleşug, s-au pierdut acea ladă, care nu s-au mai aflat nici să va afla. Mare pagubă s-au făcut cu pierdere acei lăzi, fiindcă ntr-însa multe hrisoave de la părinţii Țării Moldovii şi ai Țării Munteneşti şi de la Maghistratu din Braşov şi de cand s-au zidit această sfantă Biserică…toate au fost la acea ladă» (N. N. State, Inştiinţări – Cateva capitole din trecutul romanilor din Şcheii Braşovului, Braşov 1906).  Mai face David Corbea și-un „catastif, dar catastif la vreo 200 de pagini. Și în care ce face? Inventariază tot ce era atunci în biserică și tot ce era în pod.” continuă povestitorul nostru. O confruntare recentă între catalogul făcut de David Corbea la 1683, și ce există azi la prima Școală (după găsirea celor 6000 de cărți și documente din turnul bisericii), ne spune un adevăr crunt: nici jumătate nu mai avem din ce-am avut atunci. Vă dați seama ce valori au dispărut, inclusiv lada aceea. Ce documente or fi fost pentru orașul Șchei la vremea respectivă?

La ieșirea din muzeu, pe când ne aflam în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae”, mai privim odată spre turnul ei și îi mulțumim sfântului că ne-a protejat, de-a lungul veacurilor și stăpânirilor, un patrimoniu atât de valoros.

5. Pentru cei cu gânduri mai puțin onorante, închei cu încă o poveste:

Ați auzit de Ioan Cantacuzino sau Ioan al VI-lea Cantacuzino? O carte de-a sa este vedeta acestei legende. Dacă nu ați auzit de Ioan al VI-lea ar trebui să încep prin a vi-l prezenta.

Descendent al dinastiei Paleologilor (pe cale maternă), Ioan Canatacuzino ar fi putut, pe deplin, să concureze cu Paleologii, care se aflau pe tronul Imperiului Bizantin, în ceea ce privește originea nobilă și bogăția. Centrul domeniilor sale era puternica cetate din Tracia, Didymotika, în jurul căreia se aflau numeroasele castele și moșii ale acestei familii și astefel, apărându-și totodată interesele, Cantacuzino se sprijinea pe marii latifundiari și pe propria sa armată, cu o excepțională capacitate de luptă. Era înzestrat din belșug cu darurile naturii și împodobit cu o minte profundă, acest om era iubit de întreaga oștire; încât nu se găsea nici un oștean, care n-ar fi preferat viața acestuia propriei sale vieți, ne scrie Nichifor Gregoraș. Totuși, a preferat, multă vreme, să fie omul din umbră. Începe să conducă, cu adevărat, Imperiul în 1328 când împăratul Andronic cel Tânăr (Andronic al III-lea Paleolog) împarte conducerea reală a țării cu el și mama sa Theodora. Domnia aceasta durează până în 1341, când împăratul moare și lasă tronul fiului său, Ioan al V-lea (Ioan al V-lea Paleolog) de numai nouă anișori, încredințând tutela copilului în seama soției sale, Anna de Savoia, și a lui Ioan Cantacuzino. Marele domestic Ioan Cantacuzino pretinde regența. Cum dirijase, practic, statul în timpul lui Andronic al III-lea, având și calitatea de tutore al micului împărat, dar și aceea de prieten al defunctului, pretențiile sale nu erau deloc exagerate. În perioada 1341-1347 au loc lupte aprige în interiorul imperiului, și abia în 1347, Cantacuzino devine Împăratul Imperiului Bizantin.

În 1354, obosit de nenumăratele și sângeroasele lupte interne, Ioan al VI-lea refuză să mai folosească posibilitățile de rezistență existente și-a abdicat, călugărindu-se. Chiar și din mănăstire, Cantacuzino continua să urmărească evenimentele cele mai importante din viața politică a Bizanțului. Cu timpul, Ioasaf (acesta este numele pe care și l-a luat, la călugărire) s-a împăcat cu Ioan al V-lea și atât curtenii greci, cât și diplomații străini, trebuiau să țină cont de influența considerabilă a lui Cantacuzino la curtea împăratului. În afara acestei tumultoase vieți militare, Ioan Cantacuziono a desfășurat și-o bogată activitate de scriitor, de asemenea implicându-se adânc și în rezolvarea problemelor creștinismului. Astfel, în 1367 a fost numit reprezentant al Bisericii Ortodoxe de Est pentru a negocia și pentru a încerca o reconciliere între Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano – Catolică Apuseană. Reușește să stabilească convocarea unui mare consiliu ecumenic la care să participe Papa, toți Patriarhii, toți Episcopii și toți Arhiepiscopii din ambele biserici, de est și de vest, însă planurile îi sunt zădăricite de Papa Urban al V-lea, care refuză această invitație, consiliul soldându-se cu un eșec. Nimeni nu venise să participe la discuții și dezbateri.

Revenind la povestea noastră, trebuie să aflăm că Ioan Cantacuzino a fost primul om care s-a ridicat împotriva mahomedanilor, scriind o carte potrivnică otomanilor. Cartea aceasta, care l-a dus și la pierderea tronului, a fost pândită și distrusă de mahomedani. Se credea pierdută definitiv până la descoperirea singurului exemplar păstrat, din întreaga lume, la Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului. Celebra carte, a lui Ioan Cantacuzino, „Împotrive dogmei mahomedanilor” a fost dată bisericii de fiica protopopului Mihai Stanca, la 1631. Ca să o protejeze de la dispariție, acesteia i-a fost adăugat un blestem: „Cine-o va rupe, cine-o va distruge, cine-o va fura, să fie afurisit ca Arie [n.r. este vorba despre legenda cu Arie care a primit o corecție de la Sfântul Nicolae, în timpul Sinodului Ecuminic din 325, de la Niceea; câteva zile mai târziu, Arie moare.], să se topească carnea pe el ca pe Iuda, să i se strice ochiul stâng, să-i cadă mâna dreaptă.”

Și iată cum blestemul a ținut cartea în siguranță, din secolul al XIV-lea, până în zilele noastre, ale anului 2013!

Îndemnul nostru (Andrea și Florin) este acela să vizitați Prima Școală Românească (e în Brașov) și să le povestiți prietenilor (dar și nouă) ce alte istorioare ori legende descoperiți în miile de volume vechi de sute de ani!

Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)