Arată și altora
  •   
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Dragii mei, odată cu pășirea în noul an m-am gândit să vă aduc atât vouă, cât și mie o nouă provocare. Este vorba despre o rubrică nouă, pe care o numesc CĂLĂTOR DIN BIBLIOTECĂ și-n care vă voi scrie, cu fragmente citate, despre o destinație de călătorie descoperită în literatura noastră românească. Articolele vor apărea în prima și a treia zi de luni din lună. Luni ca să începem săptămâna într-un mod plăcut, având în fața ochilor frumusețea locurilor dragi nouă, bilunar (săptămânile impare 1 și 3) pentru a nu vă plictisi cu partea literară a textelor… și fragmente (nu text integral) pentru a vă lăsa loc imaginației și dorinței de a lua cartea în mână dacă aveți „chef” să umpleți golurile. (Mi-ar plăcea să o împrumutați de la bibliotecă!) Deși voi căuta să vă aduc pe aici jurnale de călătorie, limbajul specific literaturii pe un site pe jumătate tehnic s-ar putea să ceară timp de acomodare… așa că pornim la drum încetișor, de două ori pe lună. Și eu, și voi! (Să fiți cu ochii pe mine… nu-mi vor strica nici comentariile încurajatoare!) 

Primul autor, prima operă! Bănuiesc că sunteți călători, drumeți, ecursioniști… Ați auzit de România Pitorească? Dacă ziceți nu, nu vă cred și basta! :P Așadar câteva luni bune, pe Drum liber îl veți citi pe Alexandru Vlahuță.

Îmi făcusem un plan cum să structurez rubrica aceasta! Și se șterge, ca prin minune, de câte ori mă apuc de scris. Vă vine să credeți? Iată cum vor sta lucrurile: în primul articol al seriei (prima serie va fi România Pitorească) voi scrie câteva rânduri despre opera aleasă, despre autor și despre carte, iar în următoarele, rând pe rând, până voi găta toate capitolele unei cărțulii, veți avea fragmente de text.

Va fi ca o călătorie aventuroasă. Întâi facem micile pregătiri, apoi ne avântăm în necunoscut…

ROMÂNIA PITOREASCĂ de Alexandru Vlahuță

România Pitorească, un „atlas geografic comentat”, așa cum spunea Dumitru Micu, vede pentru prima oară cerneala în octombrie 1901. În acel prim an al secolului 20 (al XX-lea), când se acorda și primul Premiu Nobel pentru Literatură (lui René Armand François Prudhomme – poezie), cu o lună și un pic înainte, Alexandru Vlahuță publica, în țară, România Pitorească. Nu încerc să fac nicio comparație, căci cele două stiluri sunt complet diferite, cu o formă și-o funcționalitate diferită, însă mi s-a părut desebit de fascinant că anul 1901 a adus atâtea lucruri bune (mai știu câteva „evenimente” ale acelui an, care m-au fermecat… o călătorie de lucru, istorică, în Ardeal și o clădire din Brașov, terminată tot atunci, care mi-a dat multe bătăi de cap ca s-o pot identifica și plasa în timp și-n povești interesante). Să revin…

Nu vor fi toate prim-articolele ca acesta… atât de deviate de la subiect. Sper că-mi scuzați entuziasmul de proiect nou!

Toată povestea scrierii și publicării acestui volum de proză își are începuturile în activitatea autorului de la Casa Scoalelor și în relațiile pe care Vlahuță le avea cu Spiru Haret, Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în acele vremuri. Era o perioadă în care se investea mult în educație și cultură, atât financiar, logistic, cât și uman. Oamenii își doreau să se implice în educația și în formarea culturală a populației, iar Casa Scoalelor și ministrul Spiru Haret au avut un mare rol în acest proces. Într-un demers din acesta, educațional, când se realizau manuale și cărți școlare, profesorul Anghel Dumitrescu îi propune lui Spiru Haret elaborarea unei geografii a României și a țărilor locuite de români. Rezoluția ministrului, pentru această lucrare, îi va fi adresată lui Alexandru Vlahuță. În ianuarie 1898 scriitorul supune spre aprobare planul viitoarei sale lucrări, apoi în martie publică, în Revista Ilustrată Enciclopedică „Gazeta Săteanului”, o scrisoare adresată învățătorilor prin care îi ruga să-l ajute să întocmească o „Geografie pitorească a României”, iar mai apoi pornește la drum, în vizite de documentare, cu sprijinul material al ministerului. Poposește în locuri cunoscute și dragi lui, dar și în cele descrise de învățătorii ale căror răspunsuri le primise ca urmare a scrisorii din „Gazeta Săteanului”.

Mi-ar fi plăcut să vă pot atașa în articol acea scrisoare, din păcate însă am găsit numai câteva fragmente… dacă voi reuși să o obțin integral, voi reveni cu un update; este interesantă!

Când au început și când s-au sfârșit călătoriile scriitorului nu știu, însă vara lui 1901 îl găsește pe Vlahuță la Tismana, în vizită de documentare pentru „România Pitorească”. Discuțiile privind înființarea revistei Sămănătorul, desfășurate la Vila Sfetea de la Tismana, îl consemnează acolo, alături de încă doi camarazi: George Sfetea (gazda) și George Coșbuc (era interesat de a se angaja în „Administrația Casei Scoalelor”). Deși cartea este publicată la sfârșitul lui 1901, și cu aceasta misiunea scriitorului, de a realiza o geografie pitorească a țării ia sfârșit, anii care vor urma vor fi plini de noi și noi călătorii: în vara lui 1902 la Buzău, cu Nicolae Grigorescu, în 1905 la Constanța și o nouă călătorie la Bârlad și la Pleșești cu Paul Bujor, iar în 1906 ajunge în Ardeal, la Sibiu pentru a fi nașul lui Octavian Goga. Despre o nouă călătorie dincolo de Carpați, în iunie 1911, publică și ziarul Tribuna din Arad – două jumătăți mari de pagină evocă sosirea sa pe acele meleaguri.

Despre edițiile și volumele apărute de-a lungul timpului se pot scrie tot atâtea povești câte a scris Alexandru Vlahuță în România Pitorească. De exemplu, ediția a doua apare la doar șase luni după cea princeps (aprilie 1902), edițiile anilor 1948-1990, din epoca comunistă sunt supuse cenzurii, fiind eliminate din text nume ale hotelurilor la care se oprea naratorul („Carol”), referiri la oameni politici (frații Dumitru și Ion Brătianu) sau pasaje despre locurile sfinte de la mănăstiri. În iunie 1902, pentru volumul România Pitorească, Al. Vlahuță primește Premiul Academiei Române. Astăzi, exemplare originale din anii 1900 se vând cu prețuri de sute și poate mii de lei. De asemenea, în biblioteca pictorului Nicolae Grigorescu a fost descoperit un exemplar ce poartă semnătura adevărată a scriitorului. Volumul acesta conține următoarea dedicație: „Maestrului N. Grigorescu – iubire și admirație Al. Vlahuță 26 octombrie 1901 București”. Și dacă tot am amintit de marele Grigorescu, vă mai spun că ilustrațiile din România Pitoreaască sunt după operele maestrului – reproduceri la scară mai mică, sub tipar, ale picturilor sale.

Pe cei doi, Vlahuță și Grigorescu, îi lega o strânsă prietenie, aceasta fiind întărită și de căsătoria fiului pictorului, Gheorghe, cu fiica cea mică a scriitorului, Anișoara.

Din punct de vedere literar, România Pitorească este o carte de referință a genului, evocând călătoria romantică. Păstreaza tot ce a trăit un poet, întru cunoaștere și valorificare documentară, în vremea vieții sale. Ea este un jurnal de călătorie, scris cu mare acuratețe. Deși este prima încercare literară de a înfățișa cititorilor, într-o viziune proprie, unitară, meditativă, priveliști pitorești ale României, Vlahuță – descendent al călătorilor romantici, face o imensă pictură din cuvinte, imaginile prezentate având forță vizuală, cinematografică. Pe alocuri sunt și accente de basm și feerie, dar conturează și dimensiunea istorică a locurilor și a românilor, luptele crâncene pentru independență și demnitate națională. De asemenea există și pagini cu respirații de odă. Autorul străbate, cunoaște, descifrează urmele trecutului, trece senzațiile prin filtrul afectiv și transferă totul în cuvinte scrise. (Pentru această critică literară m-am inspirat din descrierea făcută de jurnalul.ro cărții pe care au publicat-o în august 2011 – Un explorator liric în „România pitorească”)

Din punct de vedere structural și turistic, România Pitorească povestește, din prisma călătorului, o excursie amănunțită prin România acelor ani, lipsită de teritoriile de după Munții Carpați și cele de peste Prut. Jurnalul începe cu o croazieră pe Dunăre, de la Porțile de Fier până la Marea Neagră; descrie apoi, într-un nou capitol aventura la malul mării și… parcă cam repede, trece la o nouă aventură, prin munții noștri. Munții Mehedinți, Valea Motrului și Valea Jiului, Munții Parâng, Peștera Polovragi, Vâlcea și Valea Oltului, Curtea de Argeș, Schitul Peștera, Munții Bucegi, Valea Prahovei, Munții Buzăului, Vrancea, Munții Bacăului, ai Neamțului și ai Sucevii sunt câteva din punctele de pe traseu. Drumul este parcurs călare sau cu trăsura, ori în drumeții, pe jos. În acest mare capitol descoperi orașele și localitățile de graniță, aflii unde se făcea vama și descoperi frumusețea naturală și sălbatică a apelor și Munților Carpați. În Moldova, o nouă aventură pe apă – de data aceasta pe unele repezi de munte. Acțiunea se liniștește abia la final, anunțându-l parcă, ultima călătorie fiind de-a lungul Prutului.

Capitolul de încheiere este o declarație de patriotism, dragoste de țară și de neam!

…Și ca să anunț din acest prim-articol cum vor arăta următoarele, iată câteva fragmente – luate și alăturate așa cum mi-a plăcut mie:

„Dunărea, Marea, Carpații și Prutul — iată cele patru hotare cari-ngrădesc pământul Țării Românești. Am fost trăit, pe vremuri, în graniți mai largi. […] Dar s-au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi și-a trebuit — ca să putem trăi — să ne mai strângem țara, și de la miazănoapte și de la răsărit. […] Mai ține mult așa, părinte? / Ehei, domnișorilor, zile-ntregi să mergem, și nu-i dăm de capăt. Am auzit și eu din vechi că sparge pe dedesubt două șiruri de munți și răspunde tocmai în Transilvania. / Gândul că ne-am putea rătăci […]”

Abia aștept să plecăm la plimbare, ca un adevărat Călător din bibliotecă, luni, peste două săptămâni! Va fi cu noi Alexandru Vlahuță și ne vom plimba în România Pitorească, pe Dunăre, la Porțile de Fier.

„Călătorii străini care-au străbătut văile României pe drumuri hrintuite, în căruțele de poștă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaște astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar părea că altă țară s-a pus între Carpați și Mare. Și-ntr-adevăr, o țară nouă s-a ridicat de-atunci în răsăritul Europii. Moșia lui Mircea ș-a lui ștefan, libera și mândra Românie de azi nemaicrescând în lături, a trebiut să crească-n sus, și saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereții și setea de lumină! Din hotar în hotar, în lung și-n lat, o prind acum, ca-ntr-o rețea, șosele netede, pietruite, și linii ferate, înșirând pe firele lor orașele-nfloritoare și sutele de fabrici ce scot la lumină bogățiile țării.” Să fie așa? Oare o mai fi valabil?

Să aveți peisaje frumoase!


Arată și altora
  •   
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   
  •   
  •  
  •  
  •  
  •  

Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)

Spune-ți părerea!

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong> 

necesar