Câți dintre noi nu am ajuns prin Gara de Nord din București? Fostă Gară a Târgoviștei era gara modernă a Bucureștiului inițiată pe vremea regelui Carol I, conectată cu prima gară, cea de la Filaret, și avea să devină mai târziu principala gară a țării. I s-a schimbat aspectul de câteva ori, inclusiv după ce fost bombardată în cel de-al doilea război mondial.

Vă spun aici povești mai puțin știute în zona Gării de Nord din București: Grivița, Grant, Giulești, dar și istorii despre greve muncitorești, bombardamente, englezi care au dat numele unor cartiere și străzi, fabrici și politicieni faimoși.

Dacă aici am ajuns, câți am fost în Muzeul CFR? Dacă ajungem în gară, măcar o dată trebuie să intrăm și în Muzeul CFR.

Aici aflăm istoria căilor ferate de la noi, o mulțime de detalii despre locomotive și vagoanele care au rulat în România ultimilor aproape 150 de ani, dar putem vedea și cea mai mare dioramă cu trenuri din părțile astea de Europă. Ba mai mult, zilele acestea vedem și o expoziție temporară dedicată Regelui Mihai și familiei regale.

Ieșind din clădirea gării, istoria cartierului este cel puțin la fel de interesantă interesantă și ascunde câteva secrete mai puțin știute. O parte dintre ele vi le dezvălui în continuare.

La 4 aprilie 1944, o flotă aeriană anglo-americană s-a ridicat din sudul Italiei şi a lovit Bucureştiul înainte de prânz. Rezultatul, aproape 3000 de morți și tot atîţia răniţi. Cea mai mare parte au fost pusi in 4 gropi comune in Cimitirul Calvin de pe Calea Giulesti (sursa).

Conform domnului Adrian Cioroianu, profesor doctor în istorie, am fost bombardați pe 4 aprilie de 220 bombardiere americane B17 și de 93 bombardiere britanice (ei foloseau aici modelul B24). Așadar 313 bombardiere în total au lansat 860 de tone de bombe la primul mare astfel eveniment nefast din România.


Mii de case au fost rase de pe fața pământului. Cartierele Gara de Nord, pînă în Calea Victoriei, Grant, Grivița, Giulești, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut.
Dar să vedeți solidaritatea omului la nevoie: la 13 la prânz au fost bombardamentele, iar seara la 7 deja erau 2 linii funcționale. În Gara de Nord, trenuri intrau și ieșeau.


Continuăm pe Calea Griviței, trecem pe sub pasajul Basarab și imediat vedem și Podul Grant. Poartă numele lui Effingham Grant, diplomat englez din urmă cu două veacuri. El a deținut multe terenuri din zonă. Trebuie să vă spun că 2 traverse de metal de la primul pod Grant au fost aduse de la un pod dezafectat din județul Vrancea.

În acestă parte mărginașă a orașului, Effingham Grant, secretar la consulatul britanic, va ridica pe mosia sa, o fabrică de fontă, apoi în 1864 a facut și Atelierele pentru manufactura de tutun „Belvedere”.

Mai târziu s-au făcut case, luînd naștere cartierul Regie. Se pare că de la numele Regiei de Tutun s-a dat mai târziu numele cartierului Regie.

Ca idee, astăzi din uzine a rămas doar castelul de apa, e lângă magazinul Bricostore.

La puțin timp după sosirea lui în România, a venit și sora sa mai mică. Numele ei de fată a fost Marie Grant. Ea s-a maritat cu faimosul politician revoluționar C.A. Rosetti (au făcut nuntă în stil anglican în Anglia și ortodox în Viena).

Probabil ați auzit de pictorul Rosenthal. Când a primit cerere sa faca tabloul „România revoluționară„, a ales-o pe soția lui Rosetti drept model. Țăranca oacheșă, îmbrăcată în ie, purtând maramă pe cap și tricolor pe umăr este văzută drept imaginea României revoluționare de la 1848. Simbol al luptei pentru libertate, egalitate și fraternitate a fost românca get-beget… Marie Grant. :))
Dar ca să vedeți cât de bine s-au potrivit lucrurile și cât a crezut Maria Rosetti în cauza Românilor din revoluția de la 1848, vă zic doar că prima fiică a fost botezată Liberté Rosetti, în română ar fi „Libertatea Rosetti”.

Atât de faimos era fratele ei, acest Grant, încât numele său a fost folosit multă vreme de cei care se refereau la cartier.
Soseaua Orhideelor își are și ea numele tot de la Grant, mai precis de la sera unde cultiva Grant flori. El și-a adus orhidee din coloniile britanice. Acestea au devenit un brand, iar cand s-a sistematizat orasul au dat numele strazii.


În aceeași zonă, la marginea orașului, Erhard Luther, ridică în 1869 o fabrică de bere. Prin această manufactură a devenit principalul producător de bere din țară pentru vreo 20 de ani (1870-1890). Cea mai cunoscută bere creată de Luther purta numele Gambrinus, nume care mult mai târziu a fost dat fabricii. Fabrica Luther era de fapt un complex cu depozite, anexe, dar și o gradină de vară pentru angajați numită Elizeul Luther. De la această grădină de vară vine numele Străzii Elizeu.
El moare, văduva se marită cu principalul lui concurent. În 1905 o vinde fraților Czell, cei care aveau fabrica Aurora de la Brașov. Astfel, după alte investiții și extinderi, fabrica de lângă Gara de Nord trăiește încă o perioadă de succes, fiind iarăși principalul producător al țării. Povestea a continuat și pe timpul comunismului, dar sub alte nume, iar din 1970 se va numi Fabrica Gambrinus.

In 2007 o iau Heineken, după șase ani opresc producția și o vând unor investitori imobiliari care voiau sa faca proiect cu 35 de etaje. Planul nu se aproba, unele devin clădiri de patrimoniu; în acest fel fabrica de bere a rămas în picioare la locul ei.
Pe lângă fabrica Gambrinus, cam pe unde e trotuarul de langa clădire, între ea si Kaufland, era calea ferată care traversa locul unde e actualul pasaj Basarab.

Doar să vă faceți o idee despre schimbările din timpul ocupației germane a primului Război Mondial, în fabrica de bere au făcut sos de tomate și conserve pentru armată.
Tot în acele timpuri, pe locul unde e astăzi Opera Comica pentru Copii erau grădini de zarzavaturi.


Începuturile comunismului în România și zona noastră

Atelierele CFR Grivița au rămas în timpul comunismului drept un loc simbolic. CFR-iștii au făcut o grevă care, probabil pentru că Gheorghe Gheorghiu Dej a fost și el implicat, a fost transformată în primii ani ai regimului comunist în exemplu al luptei muncitorești. În realitate Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o simplă grevă a muncitorilor feroviari care a avut loc la Atelierele Grivița din București, la 16 februarie 1933. Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu.
Singurul semn rămas din vremurile propagandei comuniste se găsește pe marginea gardului, parțial descoperit de tencuială.


Pe cealată parte a liniilor găsim Calea Plevnei continuată de Calea Giulești. Astăzi cel mai cunoscut obiectiv al giuleștiului este probabil stadionul Giulești (Rapid), clubul Rapid fiind cândva al CFR-ului. În 1939 erau 2 sali ale muzeului CFR chiar sub tribuna de la stadionul Giulești; am spus anul fiindcă atunci a fost o mare sărbătoare ca aniversare a 70 de ani de la prima cale ferată din Regat. Vine cel de-al doilea război mondial, zona e bombardată, din muzeu a scăpat doar o machetă.
Ca să vă faceți o idee, partea dinspre linii era deschisa, iar în 1939 la manifestații, CFR-iștii au putut sa salute tribuna si viceversa.
Stadionul a fost refăcut după război, iar mult mai tâziu, în anii 1980 s-a făcut peluza 2, închizând complet stadionul și vederea spre liniile de tren.

Principala metodă de a călători și de a transporta marfă în țară era cu trenul, așadar căile ferate erau o ramură esențială a economiei. În 1920 cfr-iștii au înfiintat Casa Muncii CFR, sub egida Reginei Maria. Această instituție a făcut spitale – ex. fosta maternitate de pe Grivitei, biserici, cam 3500 de locuinte ale cfr-iștilor (inclusiv obiective din jurul gării din Chitila); mai tarziu a devenit ca o societate stătătoare; Ca idee, CFR-ul avea mare grija de angajatii lor.

Lângă stadion, în dreapta găsim Teatrul Giulesti (azi Opera Comica pentru Copii). E făcut între 1927-1929 de Horia Creangă, nepotul faimosului Creangă. În 1919 el a plecat la Paris și avea să studieze arhitectura. A mai conceput Blocul Patria de pe Magheru, clădirea Malaxa-Burileanu de pe Magheru (intersecție cu Rosetti), Corpul Vechi Aro Palace din Brașov, va concepe 2 trenuri (sa zicem strămoșul săgeții albastre care să meargă cu 120 kmph).
În stânga și dreapta sunt 2 statui cu muncitori (doi tineri atletici) realizate de Ion Jalea, cel pe care îl puteți descoperi și în Constanța.

Vă mai zic trei lucruri la final:

  • Pe unde e IDM-ul era o cale ferata care unea Gara de Nord facuta in 1872 spre Gara Filaret.
  • În 2018 avem încă o aniversare: se sărbătoresc 90 de ani de la prima locomotivă făcută la Uzinele Malaxa din București. Desigur, asta e mult mai târziu decât ce se făcea la Reșița.
  • Dacă vă întrebați ce e turnul de lângă gară, el aparținea de fabrica de lifturi. Acolo se testau lifturi, dar nu mai e folosit; voiau sa il darame prin implozie; se pare ca era cam scump si acum e cam al nimanui.
  • Deși poveștile sunt interesante, eu mă opresc aici. Să aveți o zi călduroasă și drum liber.

    Publicat de Florin Arjocu (fondator)

    Periplul meu începea în 2004, an când împreună cu un grup de portughezi vizitam pentru prima dată Cheile Nerei. Am rămas încântat de frumusețea locurilor și de atunci am început să văd altfel România, până atunci nu aș fi crezut că avem locuri precum cele din filme. Îmi place România și călătoresc cât pot de mult. În primii ani de la aderarea UE m-am grăbit să ajung în o mare parte de Europa, iar în 2009 am fondat Drum Liber. Am dedicat ultimii ani în mare măsură României, asortând călătoriile interne cu ieșiri "de studiu" în alte țări. Sunt convins că mintea călătorului este mai deschisă și experiențele la drum te îmbogățesc. Călătorește cu mine, pe Drum Liber!

    Alătură-te conversației

    5 comentarii

      1. Sursa primară este Călător prin gările de odinioară, dar mai sunt o mulțime de articole studiate pentru a completa (și corecta dacă e cazul) informația, inclusiv cele despre fabrici. Presupun că în final tot de acolo e documentat turul, că prea seamănă. Era un link deja în articol, dar nu foarte evident se pare.

    1. Ovidiu M. Curea:

      Copiii din Cartierul Gării de Nord (text preluat din Revista Art-Emis)

      Copilăria, Daniel și-o petrecuse în cartierul Gării de Nord spre Piața Matache Măcelarul, în zona cuprinsă între Gara de Nord, Bulevardul Dinicu Golescu, Strada Berzei, Strada Buzești și Calea Griviței. Pe acolo nu era, la început, decât o singură școală, Școala generală nr. 151, de pe Strada Gării de Nord, care gemea plină ochi de copiii familiilor de curând mutate în blocurile noi de pe Dinicu Golescu și de pe Strada Gării de Nord. Clasele aveau fiecare câte 40-42 de elevi. În cartier era o droaie de copii. Fiecare familie avea unul, doi, trei sau chiar patru copii, școlari de clase elementare.
      O nouă școală trebuia urgent să mai apară în cartier, iar după câțiva ani a apărut: Școala generală nr. 152, de pe Strada Virgiliu, foarte aproape de Hipodromul din Calea Plevnei. Aici au fost mutați toți copiii de la vechea școală Cuibul cu Barza de pe Știrbei Vodă, care s-a transformat apoi în școală de muzică, și cei care aveau locuințele pe Bulevardul Dinicu Golescu. Așa că Daniel fu mutat împreună cu toți copiii din bloc și din blocurile vecine la Școala generală 152, din Strada Virgiliu, unde urmă clasele V, VI, VII și VIII.
      Noua școală era frumoasă. Curtea mare, largă, cu teren de handbal, cu teren de baschet, cu o pistă de 50 m pentru alergări, cu 2 gropi de nisip pentru sărituri și, în spate de tot, înspre căminele studențești din Ștefan Furtună, cu un mic parc umbrit de castani bătrâni și vânjoși. Profesorii erau calmi și relaxați, amuzați de naivitățile, penibilitățile și prostiile elevilor. În cancelarie se povesteau cu umor și cu îngăduință întâmplări comice, trăsnite în care elevii dădeau dovadă de ingeniozitate, de talent sau de intuiție. Firescul din comportamentul profesorilor se revărsa din plin asupra elevilor. Nu prea erau scandaluri între ei, nici bătăi sau reclamații în ședințele cu părinții, așa cum des se întâmpla la cealaltă școală, cea din Strada Gării de Nord, unde majoritatea profesorilor erau mari, știutori și importanți, pătrunși de menirea lor de educatori și, pe deasupra intimidați de politica acelor vremuri. Pentru ei, elevii reprezentau o problemă nu tocmai simplă de rezolvat în spiritul indicațiilor venite de la inspectoratul școlar. Erau, în fond, niște mici animale care trebuiau atent observate și energic strunite. În plus, aceștia, elevii adică, mai aveau și prostul obicei de a pune întrebări tâmpite, total nelalocul lor, dovedind că acasă primeau informații aiurea în dezacord cu noile vremurile pe care le trăiam. De exemplu, un elev întrebase dacă era adevărat că rușii ne-au ciuntit granițele. Surprinsă și încurcată, roșie la față de furie, apoi imediat albită de teamă, profesoara i-a explicat nătărăului, cât a putut ea de calm că, de fapt, o parte din fostul teritoriul al României era al rușilor și că acesta a trecut după război, în mod firesc, la ei. Toată clasa de mucoși care începuseră să se foiască în bănci atunci când colegul lor pusese întrebarea aceea tâmpită, a tăcut brusc la răspunsul profesoarei, gândindu-se fiecare în tăcere la ceea ce, acasă, le spuseseră șoptit părinții.
      Spațiu de jucat fotbal între blocuri nu prea era. Doar șotronul, hoții și vardiștii, leapșa, poarca, țară-țară vrem ostași și… cam atât. Așa că una dintre bucuriile lui Daniel și a ale băieților din bloc era mersul la filme duminica, chiar dacă le venea cam greu să urmărească pe ecran scrisul ce se schimba prea repede. În cartier erau patru cinematografe. ”Gheorghe Doja”, fost ”Marna” înainte de 44 și devenit, mai apoi, ”Feroviarul”, se afla pe Calea Griviței colț cu Buzești. Era cel mai mare și mai frumos cinema din zonă, cu două balcoane mari în spatele sălii. Dacă te așezai la parter, era bine să nu stai pe rândurile de sub balcoane pentru că, în timpul filmului, îți cădeau în cap coji de semințe scuipate de cei de sus. La ”Gheorghe Doja” veneau cele mai frumoase filme. Mai întotdeauna la bilete era o coadă care ieșea din sala casei și se întindea în formă de hărmălaie pe mai mulți metri de-a lungul trotuarului din față, spre Gara de Nord, până aproape de baraca de tir unde puteai să tragi cu puștile cu alice la 25 de bani alica în cerculețele albe de pe figurinele de tablă vopsită din fundul barăcii, care, lovite, cădeau ca secerate. Mai puteai să tragi și în țigările așezate în picioare una lângă alta, înfipte în niște cuișoare de metal pe o scândurică de brad, sau, și mai și, în bețele de chibrituri așezate în aceeași poziție verticală, în rând cu țigările.
      Rulau filme tari la ”Gheorghe Doja”, filme cu Jean Marais și Gerard Baray: ”Miracolul Lupilor”, ”Misterele Parisului”, ”Căpitanul Fracasse”, ”Cei trei mușchetari”, ”Angelica”, ”Cartouche” și ”Scaramouche”, filme ale căror titluri copiii le pronunțau exact așa cum se scriau, până când mama lui George, auzindu-și îngrozită odrasla schilodind franceza mai rău decât Coana Chirița, l-a învățat pronunția corectă, după ce l-a făcut prost. Așa au aflat cu toții că se zice corect ”Scaramuș” și ”Cartuș” (cu ș), nu Scaramuche și Cartuche (cu che).
      Și de atunci, ca să nu se mai facă de râs, au început băieții să fie mai circumspecți cu titlurile filmelor. ”Fiul Căpitanului Blood”, film cu pirați, le-a dat mare bătaie de cap. Unii pretindeau că se pronunță Blaad, că așa auziseră ei că ziceau ăia din film. Alții, că nu, că se pronunță corect Bluud, că așa se pronunță și Robin Hood care se scrie tot cu doi de ”o” ca și Blood. Au trebuit să se ducă la un băiat mai mare, de la liceu, ca să-i lumineze că Hood se pronunța, într-adevăr, Huud dar că Blood se pronunța Blaad. N-au înțeles de ce doi de ”o” se pronunțau într-o parte într-un fel și în altă parte altfel, de ce nu era o regulă ca lumea, care să se respecte, și de ce engleza era o limbă așa de ”sifilitică”. Numele proprii, chiar și cele din limba română, le dădeau băieților multe probleme. În clasa a III-a, George era gata să se ia la bătaie cu Florin că numele poetului care scrisese ”El Zorab” (crudă și cinică poezie!) era Cojbuc, cu ”J„” și nu Coșbuc, cu ”Ș”, și aducea ca argument, greu de combătut, faptul că numele unui poet nu putea să vină de la ”coș” – Coșbuc, coș de gunoi sau coș de hârtii. I-a potolit învățătoarea care le-a spus, spre dezamăgirea lui George și a noastră, care înclinam să-i dăm dreptate, că numele corect era ”Coșbuc” cu ”Ș” de la coș.
      Alt cinematograf din zonă era ”Alexandru Popov”, care apoi s-a chemat ”Dacia”, iar înainte de 23 August se numise ”Marconi”. Era tot pe Calea Griviței, pe stânga, mergând doar vreo 50 de metri spre Gara de Nord de la intersecția cu Buzești și Berzei, acolo unde în Calea Griviței intra o mică străduță de doar câteva case, numită Strada Atelierului, și care, din partea cealaltă, venea direct dinspre mijlocul Pieței Matache. Aici, la Cinematograful ”Alexandru Popov” sau ”Dacia” biletul de intrare era mai ieftin, doar 1,50 lei la categoria I, față de 2,50 lei la ”Gheorghe Doja” și, lucru deosebit, spectacolele rulau ”în continuare”, adică puteai să intri când voiai, la mijlocul, la începutul sau la sfârșitul filmului și puteai să stai cât voiai, chiar toată ziua. Era bine și nu era bine. Era bine pentru că puteai intra oricând, fără să mai aștepți ora de începere a filmului, dar nu era bine pentru că nu prea înțelegeai filmul luat de la jumătate și trebuia să mai stai să-l vezi încă o dată de la început. Pe urmă, nu prea aduceau filme bune acolo, din acelea cu bătăi, cu aventuri sau filme color. Erau mai mult filme alb-negru. Cele mai bune filme de acolo erau filmele cu nemți și cu război. Un băiat descoperise că filmele care începeau cu apă, cu imagini luate pe mare, pe oceane sau pe ploaie, erau filme cu război și cu nemți. Nu verificase temeinic nimeni descoperirea deși aceasta se cam contrazicea singură. Dușumeaua cinematografului ”Dacia” era din scândură veche, înnegrită de vreme și mirosea puternic a petrosin. La balcon urcai pe o scară strâmtă cu trepte tot de lemn, pe care nu încăpeau două persoane deodată. Acolo, sus, intrarea în balcon se făcea printr-o sală întinsă cât ținea balconul și destul de lată, cam de vreo 4-5 metri, sală unde exista o garderobă fără garderobieră. N-am văzut niciodată pe nimeni să-și fi lăsat hainele la garderoba aceea, pentru că dacă și le-ar fi lăsat era mai mult ca sigur că nu și le-ar mai fi găsit niciodată.
      Pe Strada Berzei cam vis-a-vis de Hala Matache, aproape de statuia lui Boteanu așezată în capul Străzii Popa Tatu, era alt cinematograf: cinematograful ”Grivița”. Când pe la sfârșitul anilor 60 a fost dată în folosință o sală nouă de cinematograf pe Calea Griviței, lângă Podul Basarab, numele de ”Grivița” a fost preluat de această sală nouă, iar sala veche din Berzei a primit numele de ”Cultural”. Dar nici sub numele de ”Cultural” sala veche n-a funcționat prea mulți ani, pentru că s-a desființat din lipsă de spectatori, lucru deloc de mirare la filme pe care le aduceau acolo. Numele de ”Cultural” a fost trecut atunci altui cinematograf situat undeva mai la sud de BIG Berceni, pe Bulevardul Obregia, iar în sala din Berzei, după ce o vreme a rămas nefolosită, s-a deschis mai târziu un magazin cu produse de tinichigerie, care nici el n-a avut o viață prea lungă.
      La cinema ”Grivița” sau ”Cultural”, Daniel văzuse un film despre viața lui Lenin. Erau arătate în film casa și locurile unde trăise Lenin, străzi pe care se plimbase sau pe care trecuse Lenin. Mergând spre casă, pe Strada Cameliei, Daniel revedea imagini din film și se gândea cu înflăcărare că, peste ani, și despre el avea să se facă un film, iar Strada Cameliei pe care mergea el acum avea să fie arătată în film cu imagini însorite, pe muzică victorioasă și comentate de vocea clară și gravă a prezentatorului: ”Pe această stradă, pe acest trotuar, cu ani în urmă, au trecut pașii lui Daniel…”
      Pe Strada Buzești, la câteva zeci de metri de intersecția cu Grivița, mergând spre Piața Victoriei, era al patrulea cinematograf din zonă, Cinematograful ”Buzești”, pe care, după 90, nostalgicii vechilor denumiri l-au rebotezat ”Marna”, crezând în mod greșit că acesta era vechiul ”Marna” de dinainte de război și nu cel de pe Grivița, respectiv ”Feroviarul”. Confuzia venise din faptul că cinematograful ”Marna” (ulterior ”Gheorghe Doja”, devenit apoi ”Feroviarul”) avea intrarea de pe Calea Griviței, dar ieșirea se făcea printr-o ușă dublă din fundul sălii care dădea în Buzești, chiar lângă hotelul cu același nume, ”Hotel Marna”. Și unde mai pui că ambele, hotel și sală de cinematograf aparțineau aceluiași proprietar.
      Nici aici nu rulau filme prea bune, nu era niciodată coadă la bilete. Cele mai interesante erau filmele alb-negru la care era interzis accesul tinerilor sun 12 ani. În rest… aiureli.
      Un alt cinematograf ocazional pentru băieții din cartier era cel din curtea Spitalului Militar Central. De pe Dinicu Golescu, se sărea gardul spitalului și se mergea, evitând santinela, până la grădina de vară din curtea acestuia unde vara, în zilele de joi și duminică, se prezentau pe gratis, pentru bolnavii internați, filme de război.
      La Palatul CFR, duminica dimineața, într-o sală mare și frumoasă în care se țineau și serbările școlărești de sfârșit de an, rulau, de asemenea, filme bune, dar era cu intrare, 1,50 lei biletul. Dacă nu era film, în sala de la Palatul CFR erau spectacole de muzică ușoară. Acolo Daniel îi văzuse și ascultase pe Margareta Pâslaru, pe Sergiu Cioiu și pe Cristian Popescu.
      Ce frumoase erau filmele! Copiii nu pricepeau nimic din ce ziceau și făceau personajele de acolo, dar se uitau vrăjiți la ele, iar ei erau eroii unei alte lumi neînțelese și tocmai de aceea fascinante. Dacă îi întreba cineva despre ce era filmul pe care îl văzuseră, nu puteau spune decât că a fost cu bătăi sau nu, că a fost cu război sau nu și că fusese, cu siguranță, frumos. Foarte frumos.
      Când începuse să prindă câte un cuvânt două dintre cele care apăreau și dispăreau rapid de pe marginea de jos a ecranului, Daniel a mers cu părinții la un film care se chema ”Cezar”. A așteptat tot filmul să apară Cezar dar acesta nu vrut să se ivească nici măcar o dată până la sfârșitul filmului. Din când în când, printre cuvintele care defilau în josul ecranului răsărea câte un ”Caesar”, dar ”Cezar”, niciodată. Daniel nu a putut urmări din tot filmul mai nimic pentru că a tot așteptat să apară odată ”Cezar”, dar ”Cezar” n-a apărut deloc. Probabil că afișul de afară, din vitrina cinematografului, pe care scria ”Cezar”, greșise filmul și îl anunța pe cel din programul viitor, nu pe cel care rula.
      Dar cu filmele nu aveau probleme numai copiii, ci și oamenii mari. Chiar mari de tot. Odată a venit la Daniel acasă, de la țară, tata-mare din partea mamei. Era pe vremea când în oraș rula cu sălile pline și cu bătaie la casele de bilete filmul indian ”Vagabondul” cu Raj Kapur. Mama lui obținuse cu mare greutate trei bilete, pentru ea, pentru tata lui Daniel și pentru Daniel. Ca să-i facă plăcere soției, tatăl renunțase la biletul său în favoarea lui tata-mare, așa că au plecat toți trei cu mare bucurie la film, la ”Vagabondul”. Înainte de începerea spectacolului, tramvaiele care duceau spre sala de cinematograf situată undeva mai în centrul orașului, se târau cu grijă pe șine să nu piardă pe drum vreun cinefil dintre cei care atârnau agățați de uși, cu un singur picior pe scara vagonului, cu o mână agățați de bara ușii sau urcați pe tampoanele dintre vagoane. După ce trecură vreo câteva tramvaie în care nu a fost chip să se urce, iată că se zărește unul mai accesibil. Mama face planul de bătaie și dă comanda:
      – Tăticule, noi ne urcăm prin față. Dumneata te urci prin spate și iei bilete.
      Zis și făcut. Luptându-se eroic mama își face loc pe ușa din față, îl trage și pe Daniel lângă ea și…, iată-i urcați. După momentul de satisfacție a victoriei obținute, mama își aduce aminte de tata-mare și se uită îngrijorată după el. E bine, s-au urcat și el, uite-l în spate la casa de bilete.
      – Trei bilete, cere important tata-mare.
      – Până unde?, întreabă taxatoarea.
      Aici tata-mare se blochează. Se uită disperat după mama, o vede, dar era prea departe ca să o întrebe până unde. Nu putea să strige la ea în tramvai ca pe câmp și nici nu voia să se facă de rușine că nu știe unde merge. Dar după o clipă de șovăială, se reculege rapid și se răstește la taxatoare:
      – Până unde, până unde!? Până la ”bagabontu”, până acolo. Cum toată lumea din București știa și vorbea în zilele acelea numai despre ”bagabontu”, știa și taxatoarea, așa că îi dădu repede biletele lui tata-mare, fără alte discuții și, bătând cu cleștele de taxat în tejgheaua de lemn a cuștii în care abia încăpea, îndemnă arțăgoasă călătorii să ”avanseze înainte”.

      Acum, în Cartierul Gării de Nord nu prea mai sunt copii și nici cinematografe, de fapt nu mai e niciunul, dar câte săli de cinematograf mai sunt azi în București și cine se mai duce azi la filme în oraș? Poate cei care, după colindatul prin mall-uri intră să se odihnească un pic în sala cochetă, mică și obscură din fața unui ecran LCD, având grijă să mai arunce câte un ochi din când în când pe smartfonul din palmă, care la răstimpuri anunță sonor că a mai intrat un mesaj.

      Ovidiu M. Curea

    Lasă un comentariu

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

    Citește articolul precedent:
    Poate mormântul lui Dromihete
    Mormântul geto-daco-tracic de la Sveștari

    Că geții și dacii erau exact același popor, e o discuție probabil fără răspuns 100% sigur, dar știm sigur că...

    Închide