Până să îți povestesc mai multe despre superbele zile petrecute la Câmpulung Muscel, zile în care am văzut și revăzut o mulțime de locuri, te invit în lumea poeziei. Hai să vizităm împreună Casa Memorială George Topârceanu din Nămăești!

În scurta viață de 51 de ani, 8 ani și-a petrecut la Nămăești. Mama, Paraschiva Topârceanu, a fost o talentată țesătoare din Săliștea Sibiului, iar tatăl era din Topârcea, de lângă Ocna Sibiului.

Topârceanu era ardelean de loc. Dar cum a ajuns el tocmai în Muntenia? Vă spun eu: mama, remarcată la o expoziție, este numită maistră țesătoare. Ca maistră, își ia familia (5 copii din 2 căsătorii) merge la mănăstiri unde învăța și pe măicuțe arta țesăturii. Și au ajuns în Vâlcea, în Ialomița, apoi pe valea Topologului (lângă Curtea de Argeș), la Schitul din Rudeni.

“Cobora pe Topolog,
Între munți la vale,
Și la urma unui stog,
A căzut în vale.” (Balada morții)

La schitul din Rudeni, Topârceanu și-a petrecut copilăria. Abia în 1905 a ajuns pe Valea Argeșelului, râu care străbate satul Nămăești. Pe lângă Mănăstirea Nămăești au deschis atelierul, și plăcându-le locurile, s-au stabilit definitiv în sat.

Poetul Topârceanu era un adolecent simpatic, elev la Sfântul Sava din București. A absolvit cu media 8, notă mărișoară pentru vremurile acelea și pentru Colegiul Sf. Sava. Petrecându-și vacanțele școlare ca licean în Nămăești, artistul a pus ochii pe o educatoare: frumoasa cu ochi negri, Victoria Iuga. Prin căsătoria din 1912, s-au stabilit în casa ei, locuință unde acum este muzeu memorial. Este singura casă personală a lui Topârceanu (în rest, el era un chiriaș grăbit).

A avut un băiat, pe domnul Gică, profesor de muzică la Liceul Pedagogic din Câmpulung. A murit în 1978 fără moștenitori.

Sora cea mică a poetului, Alexandrina, a trăit în sat, puțin mai sus față de muzeu. Ultimele neamuri, moștenitorii Anicuței Mateescu (soră de mamă cu poetul) trăiesc în București și revin de câte ori pot la Nămăești, la locuința lor de vară.

Poetul a trăit cei mai frumoși ani ai vieții la Iași. Asta deoarece nici Câmpulung, nici Bucureștiul nu i-au oferit ce i-a oferit Iașiul: climatul literar, prieteni deosebiți (Sadoveanu, Ibrăileanu, Păstorel, Ionel Teodoreanu) și nu în ultimul rând, Otilia Cazimir. Cum soția și băiatul au rămas la Nămăești, iar ochii care nu se văd, se uită, el și-a îndreptat privirea asupra Otiliei. Și el, și ea, erau colaboratori permanenți la o serie de reviste ale vremii.
Pe lângă activitatea la reviste, Topârceanu avea și alte îndeletniciri: a fost și ziarist, director la teatrul din Chișinău, inspector în direcția generală a teatrelor, bibliotecar la biblioteca centrală din Iași, colaborator activ la șezători literare. Topârceanu avea mare priză la public.

Coperțile altor reviste la care a fost în colegiul director:

La o șezătoare de la Buzău, un cetățean din sală îl cam întrerupea pe Topârceanu. La un momentan oprește discursul și recită catrenul:
“Celui care întrerupe,
Aș dori să îl fac atent,
Că aici suntem la teatru,
Nicidecum în Parlament.”
Respectivul a tăcut iar Topârceanu a continuat discursul.

Topârceanu a iubit florile, a iubit gâzele, a iubit lumea necuvântătoarelor.

A imortalizat lumea necuvântătoarelor: a surprins pe domnul cocoș cu doamna găină făcând conversație chiar acolo, în curte. Și, lăudându-se că nimeni nu e ca ei,
““Dar de sus, din corcoduș,
Pitulindu-se-ntre foi,
Le-a răspuns un pițigoi:
– Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!…”

“Omule, ia sama bine, cât de sus te-ai înălța,
Totdeauna o să fie, altul înainte ta”.

L-a surprins pe domnul greiere:
“Cri-cri-cri, Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii”.

Iubind copiii, pentru cei mai mici a scris și manuale școlare alături de Sadoveanu și Constantin Stan. Desenele sunt făcute tot de Topârceanu, el era un talentat desenator și pictor. A scris și teatru, tradus din limbile franceză și din engleză, fotograf amator, cânta la fluier, la mandolină, la muzicuță, a fost și un bun prozator.

Prietenia cu Sadoveanu s-a bazat și pe două pasiuni comune: vânătoarea și pescuitul. Că vânau, că nu vânau, se relaxau la mănăstirile din Moldova, se duceau în Deltă, se duceau la Brăila. Ce ospețe se încingeau și câte povestiri vânătorești nu s-au țesut în jurul focului de tabără.

Cei mai buni prieteni: Ibrăileanu, Sadoveanu și Otilia Cazimir.

A trăit într-o lume cu mari nume. Și din păcate, odihnește la fel, alături de oameni mari. Înmormântat în Eternitatea (Iași) lângă Creangă, Delavrancea, Dimitrie Anghel și mulți alții. Ca să rămână același om vesel, glumeț, ironic, a lăsat pe soclul de la mormânt să fie scris:
“Sub această piatră rece,
Trecătorule sunt eu,
Nici nu știi ce rău mi-ar pare,
Să fii tu în locul meu.”

Niște autografe originale:

O frumoasă autodedicație:
“Această preafrumoasă carte este a mea. Și nu o împrumut nimănui, măcar să crăpe”. Știa el, ce dai, nu mai ai. :))

Probabil cunoști melodia “Vara la țară”, cântată de Pasărea Colibri. Ea este o parodie pe versuri de Topârceanu:

“Locuința mea de vară
E la țară…
Acolo era sa mor
De urât și de-ntristare
Beat de soare
Și pârlit îngrozitor!
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viața ce aci palpită
E lipsită
De confort ocțidental.”

Pe versurile lui Topârceanu cântă şi Tudor Gheorghe, interpret drag (și) mie. Așa-i că sună bine Rapsodii de primăvară, Romanţă de toamnă, Octombrie și Noapte de iarnă?

La etaj sunt câteva obiecte personale.

Este o casă cu cerdac, cu specific zonei de munte din Muscel, construită la 1900. Din cerdac probabil a urmărit și conversația și duelul celor doi cocoși, pe domnul Grivei probabil tot aici, a admirat și codrul.
“Sub cerdac,
Pe lauruscă,
Cum trecură Babele,
A ieșit un pui de muscă,
Să-și usuce… labele”

Fiecare poezie era însoțită de o mică schiță.

Camera de lucru, ce s-a mai putut păstra de la chiriașul grăbit: două biblioteci, aparatul foto Kodak, ceasul CFR de pe birou oprit la ora unu fără cinci ziua (când s-a stins Topârceanu), o oglindă frumoasă, valiza:

“Trec anii, trec lunile-n goană,
Și în zbor săptămânile trec,
Rămâi sănătoasă cucoană,
Eu îmi iau geamantanul și plec.

…

Dar simt că m-apasă pereții, —
Eu sunt chiriaș trecător:
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.” (Balada chiriașului grăbit)

Statuia din bronz ridicată în 1973 de maestrul Marius Butunoiu are pe soclu versurile:
“Iar când norii-nvăluiesc,
Alba nopții Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vînturi lungi de toamnă…” (Balada morții)

Eu sper că te-am adus măcar puțin în lumea lui Topârceanu. Ți-a plăcut? :)

Dacă ți-a plăcut, dă-ne like la pagina de Facebook, în căsuța de mai jos! Iar pe pagina de Fb, bifează opțiunea "Follow/Urmărește", să fii sigur(ă) că vei primi tot ce vrem să arătăm lumii. :)