Autostopul – întâmplări trăite pe şosele (partea a 3-a)
Publicat miercuri, 24 februarie 2010 la 6:28După primele 2 părţi pe tema autostopului, spre că o parte dintre voi vedeţi puţin altfel această metodă alternativă de transport. Aici voi prezenta câteva întâmplări trăite de mine în călătoriile cu autostopul. Probabil momente care m-au marcat, că ce e banal nu merită spus. Numai bune de spus nepoţilor.
Cazul 1. Vin din Franţa, ajung uşor la graniţa cu Italia.
Scot foaia cu RO, ca doar am şi eu puţin noroc şi ştiu că e ruta românilor ce transportă marfă între Spania şi ţara noastră. Nu trec multe minute şi un tir opreşte, cu gândul că mă duce o bucată din drum. După vreo jumătate de oră şoferul s-a lămurit ce fac eu şi că sunt o companie bună la drum şi mă anunţă că el vrea să meargă cât mai mult posibil fără pauză, să ajungă şi el acasă mai devreme. Cam ilegal, dar parţial pot să îl înţeleg, nu e foarte plăcut să fii singur pe drumuri, fără să interacţionezi prea mult cu oamenii, mai ales când gândul ţi-e la casă. Singurele pauze au fost pentru mersul la toaletă, pentru a cumpăra ceva mâncare din benzinării sau cele 2 ore de somn când nu mai putea conduce de oboseală.
Era prima dată când eram într-un tir timp de 24 de ore. Şoferul era un om de nota 11, a fost o plăcere să conversăm atâta timp. A fost o zi foarte faină.
Cazul 2 cu cele 5 minute de morcoveală şi altele 24 de ore într-un tir.
2 săptămâni mai târziu de la întâmplarea de mai sus, cu 2 zile înainte de Crăciun, tot din Franţa mă întorceam, dar pe o rută în prima parte puţin diferită. Un turc mi-a demonstrat expresia “te înţelegi ca şi cu turcul”. Cu multe scheme abia l-am lămurit că avem timp până la anunţata oră de închidere a tunelului Frejus (un tunel de 13 km între Franţa şi Italia, ce stăbate Alpii) să ajugem la tunel şi să îl şi străbatem. Reuşesc să îl lămuresc, şi mai prin semne, mai prin schiţe, ne înţelegem. El mă duce până la Torino, iar de acolo merg cu alt tir, cu un ungur ce transporta marfă pentru Waberers (o companie mare din Budapesta de transport rutier). Ungurul meu opreşte la Milano, aştepta să îl sune şeful şi să îi spună de unde să încarce marfa. Cum deja mergeam de câteva ore, aveam încredere în el şi în
marea uriaşa parcare de la Milano mi-am lăsat lucrurile în cabină, pentru a schimba două vorbe cu şoferii români de acolo. Chiar dacă era 23 decembrie, era amiază şi soare, iar eu eram doar în polar şi tricou, nu aveam nevoie de mai multe haine. Toate bune până m-am întors la camion să văd ce face şoferul, dacă l-a sunat şeful şi ştie unde va merge.
Atunci m-am văzut fără geacă, fără rucsac, fără aparat foto şi telefoane. Tipul plecase şi eu eram la Milano, îmbrăcat subţire şi cu o noapte în faţă. Măcar buletinul îl aveam în buzunarul pantalonilor, deci dacă ajungeam la graniţa României, puteam intra în ţară 
Ce să fac? Rog pe români să mă ajute să îl căutăm în parcare, poate nu l-am văzut eu. Ei s-au oferit să mă ducă până la oprirea lor, la Veneţia, dar mie încă nu îmi stătea gândul la plecare până nu făceam primul pas pentru recuperarea obiectelor mele – să fac plângere la poliţie, cândva le-aş fi recuperat eu, că doar ştiam la ce firmă lucra şi l-aş fi recunoscut pe şofer. Şi cu astea în gând, aud prin spatele unei coloane de tiruri pe cineva care striga: Florin! Florin!
Era ungurul meu. Ce se întâmplase? L-a sunat şeful şă îi dea o cursă spre graniţa cu Slovenia, iar el în grabă a dat cheie şi s-a dus. Lucrurile mele erau în patul de sus, deci nu la vedere. El a uitat de mine şi a plecat. Norocul meu că a sunat telefonul meu şi atunci şi-a amintit că a uitat “pachetul” în parcare. Drum întors pe autostradă şi s-a întors după mine, după care am mers fără pauză până la graniţa cu Slovenia. În total au fost vreo 5 minute de morcoveală, dar vă zic că au fost destul de intense. Nu le-aş recomanda persoanelor cardiace.
În final totul a fost foarte bine, dar eu am învăţat că în cazul respectiv încrederea mea în şofer, justă de altfel, nu cuprindea şi posibilele greşeli involuntare. Altădată mă voi gândi de 3 ori înainte de o fază similară.
În continuarea drumului am mers cu un bosniac până la Ljubljana, iar de acolo, foaia RO mă va duce până la Simeria (lângă Deva), tot în 24 de ore. Deja de 2 ori într-o lună trăiam o zi întreagă în cabina tirului. La fel, încă un om de nota 11 care poate arăta ce înseamnă să fii Om.
În cazul 3 sunt în Spania şi merg spre Madrid. E început de decembrie 2008. Este poate cea mai grea experienţă prin care am trecut în toţi aceşti ani.
Eram tocmai ajuns la Barcelona, într-o benzinărie mare pe inelul de centură. Era cam ora prânzului şi ştiam că mai am cam 650 de km până la Madrid, iar acolo eram aşteptat de localnicul Pedro. Gândul meu era să ajung cât mai repede în capitala Spaniei, să mă întâlnesc cu oamenii, să văd oraşul şi să mă odihnesc, că eram deja plecat de acasă de vreo 5 zile. Vizitasem până acolo Veneţia şi Grenoble, unde am şi stat câteva nopţi la alt prieten. Simţeam lipsa somnului, că doar nu am fost în oraşele acelea ca să dorm
Acolo am şi văzut câţiva bărbaţi români care se învârteau suspect prin benzinărie, deşi nu aveau bagaje, ci doar dădeau ture şi aveau maşina parcată la o margine.
După vreo 2 ore de aşteptat acolo, doi polonezi mă cheamă să plec cu ei, cu tirul. Mă vor duce până în Zaragoza, cam la mijlocul drumului meu spre Madrid, deci voi călători cu ei aproape 5 ore şi vreo 300 de kilometri – excelent!
Ei nu vorbeau nici o limbă de circulaţie internaţională, doar poloneză. Evident că poloneza mea era prezentă dar lipsea cu desăvârşire, dar într-un final, prin schiţe, reuşesc să mă înţeleg cu unul dintre şoferi să mă lase într-o benzinărie mare, înainte de Zaragoza. Trec pe regim de conservare, dorm cam tot drumul
Văzându-mă în oraş, ce să fac? Ori caut acum locul de plecare, ori merg şi vizitez oraşul, atât cât pot fără a mă lungi. E foarte bine să obţii maximul posibil de rezultate din orice lucru. Vedeam câteva biserici foarte interesante nu departe de mine, aşa că am şi plecat spre ele. Până acolo deja am făcut rost de o hartă a oraşului şi puteam urmări zona centrală. Timp de câteva ore am bântuit oraşul cu rucsacu în spinare, glezna mă supăra deja de ceva timp, presupun că am sărit strâmb dintr-un tir. Nu e bai, supravieţuim noi. Vine şi ora 11 noaptea când deja îmi pregăteam plecarea. Iau ultimul autobuz spre ieşirea din oraş, iar acolo urma să caut o benzinărie, ori la intrarea pe autostradă, ori pe autostradă. Simplu până aici, dar când văd că prima mea benzinărie era o amărâtă pompă fără clienţi; am zic că acolo pot sta mult şi bine, că degeaba stau, deci merg mai departe. După ceva mers, sunt pe un drum pustiu şi întunecat, care cândva, după o distanţă necunoscută, avea să se unească cu autostrada. Aşa ziceau indicatoarele rutiere. Oboseala şi presiunea rucsacului mai că m-ar fi convins să opresc până dimineaţă. Dar cum nu sunt eu din ală care renunţă la greu, merg mai departe. Vine şi autostrada. Nici o benzinărie. Ce să fac? Merg înainte până la o benzinărie, experienţa îmi zicea că toate oraşele au o benzinărie pe autostradă, era doar e chestiune de timp până o voi găsi şi eu. De timp şi de kilometri, că eu deja mergeam de ceva vreme şi acum era şi vânt rece, maşinile treceau în viteză pe lângă mine. Eram un mic infractor care mergea pe autostradă, în toiul nopţii.
După 3 ore şi jumătate găsesc şi eu benzinăria minune. Mică, mică, dar era acolo. În poză e bucata din indicatorul rutier care o anunţa în 300 de metri. Vă daţi seama că era sărbătoare în gândul meu!
Glezna nu mă mai durea, umerii nu mă dureau. Acum mă durea tot corpul! Acolo, prea multe nu am făcut, că la anvergura ei nu atrăgea maşini, iar tirurile parcate toate stăteau până dimineaţă. Tot asta urma să fac şi eu, ce altceva puteam face? Restaurantul mi-era prieten bun, la fel şi ceaiurile fierbinţi de acolo.
Ştiam eu că va răsări soarele şi pe strada mea. La 7 dimineaţa plec cu un şofer român de tir până în următoarea benzinărie, una care e mai mare. Tot el mă anunţă că dacă cumva o să aibă cursă de Madrid, mă va duce el, aşa că schimbăm şi numerele de telefon. Dar eu nu aveam să îl folosesc, că nici nu am coborât din cabina lui, că următorul tir se apropia şi mă ia până la periferia Madridului. Tot român şi şoferul acesta. Faină coincidenţa. De acolo, o maşină mică mă duce în oraş, la metrou. Conversaţia cu cei din maşină a decurs cam aşa: “Where are you from?” “Romania, Timişoara” “Şi atunci de ce vorbim engleză?”Experienţa asta îmi e un reper în viaţa de autostopist. Recunosc că a fost greu, dar mi-am demonstrat că pot să mă descurc în orice situaţie. Am câştigat multă încredere în mine după întâmplarea de la Zaragoza, lucru care te marchează şi te face mai puternic. Acum mă gândesc cu mândrie la momentul acela şi faptul că nu am clacat, că am gândit lucid şi am găsit o soluţie. Orele acelea pierdute nu au contat in final foarte mult, în schimb am văzut un oraş frumos şi mi-am depăşit limitele. Şi m-am simţit mândru să fiu român “salvat” tot de români, dar la 2800 de kilometri distanţă. Poate că ar trebui să vadă şi alţii că ai noştri conaţionali din alte ţări sunt Oameni.
Şi ca să nu vă descurajaţi de la o asemenea poveste, vă zic că ea e unicat în 6 ani de zile, deci nu cred că o va mai trăi cineva prea curând
Iată câteva avantaje pentru şoferul care ia pe cineva la ocazie:
- Primeşte companie la drum. Este cu atât mai important cu cât e şofer care călătoreşte singur în maşină. O companie de calitate face timpul să treacă mult mai repede, călătoria mai plăcută, cunoşti pe cineva cu potenţial de om de calitate şi, în funcţie de persoană, poţi afla şi învăţa lucruri noi. Un alt caz e când e obosit, iar poveştile din maşină îl fac să poată continua drumul şi a nu fi forţat să oprească pe traseu.
- Are ocazia să se simtă bine făcând un lucru bun. Credeţi că e un lucru mic? Tot ce facem în viaţă e o negociere, o vânzare. Fie că spălăm vasele de acasă fără să ne ceară mama, sau împrumutăm cuiva o lanternă. Noi câştigăm ceva din asta, chiar dacă aparent nu e un câştig. Faptul că ne-am făcut mama să se simtă bine că am fost “cuminţi” şi am ajutat la treburile casei în final ne face pe noi să ne simţim bine. Tot ce facem e pentru e ne pune într-o situaţie favorabilă, indiferent de lucrul pe care îl facem. În cazul autostopului şoferul are ocazia să se simtă bine după ce te-a dus până undeva. La urma urmei de ce nu te-ar lua? El tot are drum în acea direcţie.
La final de serie, mulţumesc celor care au avut curajul să citească până aici!
daniel
25 februarie 2010 la 19:09
si eu am facut autostopu dar numai prin romania. am avut si eu cateva interesante. fiind in bv am pus semnu cu tm direct si a oprit o masina de arad, tipu instructor de golf, ne-a dat suc si sandwichuri si ne-a dus la terenul de golf de langa sebis. si el desi mergea in arad, ne-a dus pana in tm
eram cu andreea
florin
25 februarie 2010 la 19:31
Salut Dan, într-adevăr sunt multe experiente foarte faine trăite de autostopişti.
Una dintre cele mişto ale mele a fost în Letonia, când mergeam spre Polonia. Era noapte şi stăteam în ploaie într-un orăşel leton. După vreo oră-două de aşteptare a oprit un tânăr cu microbuzul. Drumul meu era spre Kaunas, iar el mergea în Vilnius, capitala Lituaniei, deci mergeam teoretic pe acelaşi drum până la bifurcaţia traseului.
Mergând m-am tot gândit că era deja ziua mea şi aş putea să îmi fac un frumos cadou, să merg la Vilnius, să vizitez oraşul. Nu e un loc unde mergi în fiecare zi, deci merita micul ocol.
Am ajuns acolo pe la 2-3 noaptea şi şoferul mi-a fost ghid de oraş toată noaptea.
Am vizitat tot ce se putea vedea la ora aceea, iar dimineaţa plecam spre următoarea oprire din aceeaşi zi: Varşovia.
Experienţele pozitive şi foarte faine sunt multe, cred că absolut toţi cei care practică autostopul au parte de întâmplări plăcute.
Ghidul autostopistului (sau cum poţi vedea lumea gratis)
26 februarie 2010 la 09:19
[...] 3 întâmplări ieşite din comun trăite la călătoria cu autostopul http://drumliber.ro/autostopul-intamplari-traite-pe-sosele-partea-a-3-a/ [...]
Adrian
26 februarie 2010 la 14:59
Am fost si eu in Viena cu stopul, si apoi cand am urcat pe Mont Blanc, m-am dus si m-am intors cu stopul. O experienta pe care trebuie sa o faci cel putin o data in viata.
Adrian
Radu Razvan
26 februarie 2010 la 17:23
Interesante articolele pina acum nu am avut astfel de clienti dar ii astept in Martie
Victor
26 februarie 2010 la 19:28
Servus,
Ti-am povestit pe chat povestea mea cu autostopul,dar o mai repet si pentru alti amatori.
Era sfarsitul lui iunie 2009. Trebuia sa prezint proiectul personal (o tura cu bicicleta de la Viena la Belgrad) sponsorilor de la BISTRITA.
Vroiam sa impresionez pe cei de la Rotary venind pe doua roti(de la Cluj spre Bistrita pe cel mai obositor si ocolitor traseu).
Dupa calculele mele in 5-6 ore eram la Bistrita,dar nu a fost asa. Am pornit din Cluj cu un elan puternic pe la 10 si stiam ca nu-i bine,dar mi-am pus in cap sa ma prezint la relatarea proiectului pe doua roti.
Dupa 8 ore de tras a aparut o problema. Crampe musculare. Mai aveam 25 de km pana acasa. Era deja 18 si ceva. Intalnirea era progamata la 19!!!
Solutia e autostopul. Greu te ia omul singur, dar cu bicicleta 0 sanse.
Fac semne disperate si opreste unul cu duba. Slava cerului. Scap de urmatoarele 3 dealuri si ajung la timp la prezentarea proiectului.
Imi spune soferul ca nu ia pe nimeni la ocazie. Motivul o fost ca-i pasionat motoare.
Ma lasa la 6 km de oras si de acolo cu crampele musculare bag tare. Ajung la 7 si ceva la prezentare.
Am avut noroc. Nu avem cum sa mai cer banii pentru alta prezentare. Mergeam la Belgrad si de acolo vroiam sa mai intorc pe bicicleta acasa.
Omul ala cu duba mi-a salvat vacanta de vara. Fara el nu puteam finanta velo turul romaniei.
Victor Perdevara
3 martie 2010 la 10:29
Am gasit pe net un site tare fain si merita promovat.
http://www.cumasina.net
Autostopul – intamplari traite pe sosele
25 martie 2010 la 08:38
[...] Continuarea articolului o gasesti pe site-ul drumliber.ro! [...]
robert
9 septembrie 2010 la 11:25
salut,
felicitari, foarte tare !
m-ar tenta si pe mine o aventura de genul, daca vei mai face asemenea iesiri si nu ai companie sunt dispus sa incerc o noua experienta, sau daca cunosti pe cineva care nu are cu cine sa mearga teoretic sunt disponibil
toate cele bune si bafta in alte excursi care le vei face.
mahonu
11 octombrie 2010 la 14:13
Cat de ** sa fii sa faci autostopul din Spania, nu esti sanatos!
florin
11 octombrie 2010 la 14:57
Stimate domnule @mahonu, vă mulţumesc pentru părere. Totodată vă anunţ că nu sunteţi în măsură să faceţi asemenea aprecieri asupra cuiva pe care nu îl cunoaşteţi.
Aplicând aceeaşi teorie, oameni ca Neil Armstrong, Iuri Gagarin, Edmund Hillary, Robert Falcon Scott au fost plecaţi cu sorcova fiindcă au îndrăznit să meargă spre locuri total necunoscute, imposibile chiar pentru mentalitatea celor din jur. Însă datorită “nebuniei” lor folosim expresiile “primul om în spaţiu”, “primul om pe lună”, “primul om care a urcat Everestul”, “primul om pe coasta Antarcticii”.
Fiecare sunt realizări mai mari sau mai mici pentru comunitatea în care au trăit şi realizări mari personale. Aceste realizări demonstrează că dacă crezi suficient de tare într-un lucru şi ai puterea să lupţi cu limitele ştiute şi cu prejudecăţile, poţi să îţi împingi limitele dincolo de “normalitatea banalului”, să faci lucruri pe care majoritatea le cred imposibile. Iar când reuşeşti, încrederea în sine creşte simţitor.
Vă întreb acum, ce e mai bine, să ştiu că am văzut Madridul şi Zaragoza, să îmi cunosc mai bine corpul, mintea şi limitele, să ştiu că sunt capabil să mă descurc în orice situaţie, sau să stau acasă, cuminţel şi să mă simt “împlinit”? Depinde de aspiraţiile fiecăruia, dar eu aş alege oricând varianta 1!
florin
12 octombrie 2010 la 15:59
Mai adaug ceva, tot pentru @mahonu: călătoria aceasta în care am fost şi în Spania la ocazie a fost cea mai tare excursie pe care am făcut-o vreodată. A cuprins vizitarea Veneţiei, a Madridului, 2 chefuri în Grenoble cu un prieten de acolo şi o călătorie cu autostopul de o lună de zile cu un american, doi englezi şi doi nemţi prin tot sudul Franţei!
În aceeaşi călătorie am cunoscut şi vreo 4 români remarcabili (2 şoferi de tir care erau în cursă şi 2 care lucrau în Spania), oameni care pot da lecţii oricui despre ce înseamnă să fii Român.
A fost una dintre cele mai tari experienţe prin care poţi trece! Este o experienţă care te marchează şi recomand oricui să încerce!
Aurel Man
9 noiembrie 2010 la 17:01
m-am regasit in unele experiente, dar ce am invatat la tine e ca daca ai rabdare ai totul… asa se intampla de fiecare data cnad stateam la ocazie si nu intelegeamde ce nu ma lua nimeni… !!! asa cum ai mentionat, sa prezinti incredere, sa te asezi in locuri unde sa poata opri, si altele, le respectam si ma incadram in taote, si marea problema e ca ma grabeam lucru care nu e prea placut… dar am invatat ca e o arta si rabdarea asta si fara rusine sa le spun ca nu am bani pt drumetie si daca vrea sa ma ia e bine si daca nu e iar bine… multumesc pt idei si incurajare pe mai departe…
ioan
12 aprilie 2011 la 09:41
Foarte tare! Sa citesti despre astfel de experiente iti poate da curaj sa pleci si tu la drum, dandu-ti seama ca lucrurile ar putea sa mearga foarte bine. Totusi nu trebuie omise si variante mai rele, care sunt posibile si ele. De curand am facut autostopul in Romania, pe un drum amarat de vreo 20 de km. Am nimerit in masina cu cei mai mari cocalari, care opreau la toate fetele de pe trotuar sa le injure si sa le… spuna ce le-ar face. Ca sa nu mai spun de felul in care conducea soferul, ca m-a facut sa-mi dau seama ca pe munte (de unde coborasem) nu-mi fusese nicio clipa frica de faptul ca as putea pati ceva, dar la ei in masina…
Asa ca n-am rezistat prea mult si am coborat inainte de destinatie, preferand mersul pe jos, mult mai sanatos in acel caz! Dar am avut parte si de multe drumuri foarte placute, facute ”la ocazie”. E si un mic risc, dar pe care trebuie sa ti-l asumi.
florin
18 aprilie 2011 la 18:04
@ioan
Mai ales pe rute foarte scurte ai sanse sa prinzi traseisti care se poate sa fie in categoria descrisa de tine.
Mersi de incurajari, chiar de pare greu poate auzim si de povesti bune de pe drum!
La drum lung de obicei nu prea prinzi astfel de soferi, ci mai degraba soferi profesionisti sau calatori de cursa lunga
Desigur, cum ti-e si putin norocul si inspiratia la a alege masina in care urci. Nu uita ca intotdeauna tu alegi daca urci ori ba in masina!
ionut
8 iulie 2011 la 18:37
va salut,eu nu am facut niciodata autostopul fara bani,in schimb sunt sofer profesionist si luam la ocazie dar le luam bani la majoritatea pt ca mi ofereau,cateodata picand intr un moment bun,ce faceti voi este un lucru foarte frumos si mi ar placea compania unuia ca voi la un drum mai lung,in strainatate intradevar nu se plateste autostopul dar nici nu prea te ia nimeni pt ca toti au masini si li se par ciudat cred ca le este si teama,oricum va respect
Dudian
17 august 2011 la 10:53
Buna ideea cu acest post. Am facut destul stop la viata mea, doar in Romania din nefericire, cu o scurta iesire (memorabila) pana la Veliko Tarnovo. Vreau sa punctez un aspect pe care tu nu ai insistat: norocul. In afara anumitor reguli despre care ai vorbit si care iti faciliteaza scurtarea timpului de asteptare, mai e vorba si de noroc…de multe ori, noroc chior sau ghinion total. Am stat cu un prieten la ocazie in Targu Jiu trei ore, la un moment dat a iesit un nene la poarta sa ne tina de urat ca cica se plictisise el de cand stateam acolo:). Pur si simplu nu ne-a luat nimeni…altadata am stat 2 ore in Sighisoara (spre Bv), la fel am pierdut o gramada de vreme pe o caldura groaznica in Sibiu. Lucrurile nu tin exclusiv de tine, asa cum reiese din acest (foarte bun si util, dealtfel) post. Sunt zile in care nu opreste nimeni si gata! Am mult mai multe povesti in care am stat maxim 5 minute, am prins ocazie si a fost totul f bine, dar pentru mine reusita la autostop tine de o combinatie de reguli de bun-simt, dar care nedublate si de noroc, te pot tine cu mana intinsa ore intregi. Frica nu imi e decat de vitezomani… am prins unul intre Bz si Braila pe care n-o sa-l uit niciodata.
florin
18 august 2011 la 01:48
@Dudian
Cand vorbim de autostop vreau sa iti dau si dreptate, vreau in acelasi timp sa limitez si factorul noroc.
De ce? Iti dau 3 exemple din experientele mele:
1. Faptul ca mergi cu o fata draguta la drum si opresc masinile una dupa alta, instant, si nu orice masini – nu e noroc. Am trait pe asta de mai multe ori.
2. Daca stai noaptea in Hateg, ba sa fie mai greu e chiar duminica noaptea; si ca sa fie si mai greu mai si ploua si evident pe drumul acela oricum trec rar masini; in cazul acesta nu e ghinion, ci e o combinatie nefericita intre un loc slab, un moment prost si conditii meteo care impiedica soferii sa te vada ori ii face mai prudenti/protectori cu masina.
3. Daca am mers mai mult timp prin Franta si se intampla in mod repetat ca eu si coechipierul de drum (de fiecare data schimbam echipa) sa ajungem inaintea celorlante 2 echipe in urmatorul oras nu pot spune ca e vorba de noroc.
Eu cred ca intr-adevar exista si norocul la mijloc, dar foarte mult conteaza sa ai experienta, sa faci alegerile bune la drum (mergi cu orice opreste vs mergi doar pe rute mai lungi, schimbi locul daca vezi ca nu functioneaza acolo, cauti alte metode, intrebi soferii de taxi, te duci intr-o benzinarie, etc.). Eu vad asta ca parte a “jocului”, trebuie sa fii adaptabil si sa gasesti solutie la orice situatie.
PS: Din Targu Jiu in ce directie mergeai? Desi am mai stat si peste o ora pe acolo (noaptea), de regula prindeam masina pana la urma, chiar daca nu e cel mai circulat drum din tara.
Am stat 3 ore doar de vreo 3 ori in 6-7 ani: o data in Hateg (intamplarea de mai sus), si de doua ori in Spania: la Zaragoza, si la Barcelona pe centura. Cam toate au de-a face cu combinatii proaste: loc cu circulatie foarte slaba in benzinaria de pe centura Barcelonei si indivizi dubiosi prin zona, noapte si benzinarie super mica si goala la Zaragoza, iar la Hateg am spus deja.
Nu te tenteaza totusi sa ajungi la pasionala Intalnire a autostopistilor din Romania din weekend, la Brasov?
antoaneta
20 octombrie 2011 la 15:01
aici vad numai baieti. eu sunt fata si de multe ori am vrut sa fac autostopul (macar pe constanta-bucuresti). dar toata lumea mi-a zis sa NU. eu nu sunt fricoasa. si merg pe increderea in oameni, desi sunt destul de selectiva, adica m-as uita la fata omului inainte sa ma urc. am luat si eu autostopisti (barbati, oameni in toata firea). te intreb pe tine, experimentat fiind (felicitari!!! chiar te admir. o sa fac si eu asta in curand – cel putin imi doresc) la ce riscuri ar trebui sa ma astept si cat sunt de adevarate “povestile” legate de autostopisti?
florin
20 octombrie 2011 la 15:21
@antoaneta
La Intalnirea Autostopistilor din Romania trebuia sa vii ca sa te convingi singura
Imi permit sa ma folosesc de raspunsul Roxanei (una dintre participante) pe care o sa il mai folosesc si pe viitor: cel mai mult conteaza atitudinea ta (ca fata). Daca la o privire a soferului chicotesti si zambesti, sa te astepti sa arunce si o a doua privire.
Nu spun ca sunt complet eliminate riscurile, dar din punctul meu de vedere sunt mici si in foarte mare masura controlabile. In orice moment poti spune ca tu vrei sa cobori, ai telefon in caz de nevoie, etc. Gandeste-te la soferi ca la oameni normali care merg dintr-un punct in altul. Repet, oameni normali, obisnuiti. Daca pe strada nu ti-e frica sa iesi, atunci cam la fel e si la autostop.
Ca sa iti invingi teama cred ca cel mai bine e la inceput sa iti gasesti coleg/colega de drum, oricum asteptatul si drumul devin mai placute in acest fel. La fel ca in orice domeniu, la inceput e mai greu, apoi devine obisnuinta si o sa vezi ca experienta te ajuta.
PS: intre Constanta si Bucuresti ai in cea mai mare parte a drumului autostrada, asa ca ajungi repede si nu prea sunt motive pentru batai de cap si griji.
antoaneta
20 octombrie 2011 la 15:26
ms pt raspuns. asa cred si eu. ca atitudinea conteaza cel mai mult. ms din nou! chiar tb sa fac si eu treaba asta. :)
florin
20 octombrie 2011 la 15:42
@antoaneta
Cu placere. E intotdeauna fain sa vezi calatori (nu navetisti) la marginea drumului si sa intri in vorba cu ei, sa vezi ce fac, unde merg. Sa ne intalnim cu bine, oriunde ar fi asta (Constanta, Bucuresti, etc.).
Daca iti gasesti coleg/colega de drum o sa vezi ca un drum lung poate fi foarte distractiv; este unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le pot da unui drumet.
Drum bun!
dana
22 noiembrie 2011 la 18:17
Am facut odata autostopul de nevoie, desi am nimerit pe “mainile” unui sofer foarte amabil, nu va pot spune ce frica mi-a fost. Desi eram la 20 km de casa si stiam drumul ca in palma mi s-a parut ca a fost cel mai lung si mai nesigur drum. Deci sfat pentru fricoase: decat sa tremurati tot drumul si sa va uitati numai la schimbator de teama ca n-o sa-l nimereasca soferul, mai bine stati linistite acasa.
florin
22 noiembrie 2011 la 19:21
@dana
Nu neg ca se intampla si asta, dar cred ca multe se trag din atitudinea calatorului, ce face, cum reactioneaza. Si la urma daca ti-e frica, mergi cu autobuzul ori trenul. Dar la fel as putea sa ma tem sa ies din casa ca se bat oamenii pe strazi, se fura din buzunare in autobuze, etc. Cand frica pune stapanire pe noi de obicei ne punem tot felul de limite si ajungem sa traim intr-o lume mult mai mica decat este ea de fapt. Si mai apare atitudinea noastra: de ce in Craiova, acum o saptamana localnicii se uitau cum unul de-al lor arunca pachetul de tigari pe jos si nu a zis nimeni nimic? Doar eu am reactionat. Feedback-ul trebuie sa apara imediat si sa fie comunitar, atunci si cazurile de care zici vor fi mult mai rare. Nebunii sunt nebuni, ei nu intra in calcul, nu ai ce le face, dar nu despre ei cred ca vorbim, ci despre tupeisti ordinari, nesimtiti, ignoranti. Acestia profita de frica celorlalti si ei prolifereaza.
călător
11 decembrie 2011 la 16:52
ce fel de acte sunt necesare la frontierele terestre? şi mai e valabilă treaba cu banii de care ai nevoie ca să treci?
florin
11 decembrie 2011 la 19:33
@călător
Nu ai nevoie de bani la trecerea frontierei, când mergi spre vestul Europei (sau spre Serbia şi Bulgaria) ai nevoie doar de cartea de identitate.
călător
12 decembrie 2011 la 21:20
Am de gând să fac vreo 1500 de km în vacanţa asta de iarnă. Merg spre Vest, ca tot românul. Ar trebui să mă sperie că plec iarna?
o să revin cu detalii când mă întorc. Merg cu un prieten până în Germania, de acolo continuăm singuri şi la întoarcere (sper să) ne întâlnim tot acolo. E un pic ciudat, că e prima oară, dar vreau să fac asta de foarte mult timp, aşa că nu voi mai amâna. Noroc şi drum bun!
florin
12 decembrie 2011 la 22:21
@Călător
Îţi recomand cu căldură hainele specializate de munte, sunt cele mai bune la drum. Nu vei simţi ploaia, zăpada, frigul.
Dacă ai haine de iarnă nu e nici o problemă
călător
13 decembrie 2011 la 02:19
am de toate.
Mersi. Ne auzim!
florin
13 decembrie 2011 la 02:54
Un prieten a fost vara aceasta fix prin Germania cu autostopul şi i-a mers tare bine, am încredere că la fel va fi şi în cazul tău. Drum bun şi ţine-ne la curent!
florin
13 decembrie 2011 la 02:56
@călător
PS: cazarea va fi în reţeaua CouchSurfing?
călător
13 decembrie 2011 la 04:11
păi dacă reușesc să traversez germania, am unde să dorm
) mă refac și mă întorc. Pe drum nu știu, cortulețul și sacul de dormit, la un km de autobahn 
Sper să nu fac mai mult de 2-3 zile de la ieșirea din țară. .
Când mă întorc mă plimb mai mult, probabil, deci acolo s-ar putea să fie nevoie de cazare. Cont pe couchsuring nu am deocamdată.
florin
13 decembrie 2011 la 04:36
@călător
Faci mai puţin de o zi până în Germania. Dacă nu opreşti să vizitezi oraşele de pe drum, în mai puţin de 15 ore poţi fi în Germania. Mai depinde de unde pleci din ţară, orele respective sunt pentru Timişoara.
Pune mâna şi fă cont de Couchsurfing! Caută-ţi prieteni acolo, găzduieşte străini, participă la evenimente CS în oraşul tău, strânge referinţe pozitive şi îţi vei face destul de repede un cont bun de a fi primit în casa oamenilor. O să ai nu doar un drum prin Germania, ci o experinţă pe care nu o vei uita prea curând. Şi asta în sensul cel mai bun posibil!
călător
13 decembrie 2011 la 04:43
deja am cunoscut o gramădă de nomazi (mie așa îmi place să vă numesc pe voi cei care faceți asta mereu) care au ajuns prin RO și nu au găsit acasă pe cine trebuia
Și i/am văzut cât sunt de faini, Fac și cont acum. 
Mersi de sfaturi! Promit să scriu cum a fost 
calator
17 decembrie 2011 la 18:27
Florin, am sanse sa prind camioane pe autobahn in a 3-a zi de Craciun? Plec din Oradea dimineata la 7
florin
17 decembrie 2011 la 18:42
@calator
Eu zic sa nu te bazezi pe camioane în weekenduri şi de sărbătorile legale. O mulţime dintre ţările europei au interzis traficul greu la sfârşitul de săptămână şi de sărbători. Eu am păţit asta când mergeam în Slovenia şi am ajuns la graniţă pe la ora 8 dimineaţă; toate TIR-urile trăgeau pe dreapta, iar maşinile mici în mare parte se duceau spre Croaţia, pline. Norocul meu a fost cu 2 camioane de lapte din Ungaria. Singurele camioane care au voie să circule în acele zile sunt cele cu mărfuri perisabile şi cu mărfuri periculoase + cele de intervenţie.
În cazul tău concret, chiar nu ştiu dacă în Germania a treia zi de Crăciun e sărbătoare legală. Dar indiferent de vreme, zi şi oră, vor circula maşini mici. Uneori mai rare, dar vor fi.